24 postari la acest topic

[sergiu.c]

Cuvânt la Vecernia din Duminica Lăsatului sec de brânză - Sfantul Luca al Crimeei
Mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău

Astăzi, Sfânta Biserică ne aminteşte că a purcede pe calea postului putem numai iertând pe toţi cei vinovaţi faţă de noi şi cerând iertare de la toţi faţă de care suntem noi vinovaţi.
De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 15).
Ce dreptate adâncă e în cuvintele acestea! Cu Preacuratul Său Sânge, Domnul Iisus Hristos a răscumpărat păcatele tuturor oamenilor, deci şi păcatele celui care te-a necăjit - iar tu, ticăloase, nu vrei să ierţi, când Hristos însuşi a iertat! Dacă nu vei ierta aproapelui greşelile lui, Hristos te va aşeza de-a stânga la înfricoşătoarea Judecată şi te va osândi, nu-ţi va ierta greşelile, fiindcă nici tu nu ţi-ai iertat aproapele.
Altădată, Domnul a zis: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi de te împacă cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 23-24).
Iudeii din vechime aduceau jertfă lui Dumnezeu felurite animale, acum însă darul adus pe jertfelnic este întâi de toate rugăciunea. Şi, iată, după cum spune Domnul, dacă îţi aminteşti că ai ceva împotriva aproapelui tău, dacă te-a necăjit sau dacă nu vrea să-ţi ierte păcatul săvârşit faţă de el, pleacă, nu îndrăzni să te rogi, lasă-ţi darul acolo şi mergi de te împacă cu fratele tău.
Dar, iată, am auzit cu groază că s-a găsit o femeie nefericită care nu se roagă niciodată lui Dumnezeu fiindcă nu vrea să-i ierte pe cei care au necăjit-o, aşa încât preferă să nu se roage niciodată. Oare asta nu dovedeşte ce păcat greu este vrăjmăşia împotriva aproapelui?
Cu adevărat este păcat de moarte, care ne înstrăinează de Dumnezeu - şi mare este mânia Lui împotriva celor care nu-şi iartă aproapele.
În Vieţile Sfinţilor putem găsi pilde înfricoşătoare ale pedepselor căzute asupra celor care n-au vrut să ierte. Ieromonahul Tit din Lavra Peşterilor de la Kiev era pe moarte, şi obştea s-a adunat la patul lui. Tit se vrăjmăşea cu ierodiaconul Evagrie, cu care fusese cândva prieten. Ştiind asta, fraţii l-au adus pe Evagrie la el. Atunci, fericitul Tit s-a ridicat în capul oaselor, s-a închinat lui Evagrie şi şi-a cerut iertare - însă Evagrie, care avea inima împietrită, a rostit groaznicele cuvinte: „Nu te voi ierta nici în această viaţă, nici în veacul ce va să fie!” - şi deodată a căzut mort. Fericitul Tit s-a sculat din pat ca un om sănătos cu desăvârşire şi cu mare cutremur le-a povestit fraţilor că la patul lui se adunaseră îngerii şi dracii, iar dracii îi cereau sufletul, fiindcă se vrăjmăşea cu fratele său. Când Evagrie a rostit cuvintele acelea cumplite, Tit a văzut cum unul dintre îngeri l-a lovit deodată cu o lance de foc, şi Evagrie a căzut fără suflare. Acelaşi înger l-a luat pe Tit de mână, l-a ridicat din pat şi l-a vindecat.
E cunoscut şi alt exemplu înfricoşător - din Viaţa Sfântului Mucenic Nichifor. Acesta era simplu mirean, legat printr-o mare prietenie de preotul Saprichie. Cum se întâmplă uneori, diavolul a stricat dragostea lor frăţească şi a semănat ură în inima lui Saprichie. Oricât îl ruga Nichifor: „Fratele meu, iartă-mă !”, Saprichie nu-i ierta. Iată însă că Saprichie a fost dat la chinuri pentru Hristos - fiindcă atunci era vreme de prigoană cruntă împotriva creştinilor. L-au chinuit vreme îndelungată, apoi l-au scos din oraş ca să-i taie capul. Nichifor a văzut totul. A alergat în urma lui Saprichie şi a ostaşilor care-1 duceau, şi se ruga: „Părinte Saprichie! Iartă-mă!”
Dar Saprichie tăcea, nu ierta, ascundea în inimă răutate. Şi iată că atunci când era să-i taie capul, şi-a ridicat deodată mâinile, zicând: „Nu mă omorâţi! Nu mă omorâţi! Mă lepăd de Hristos !”. Şi s-a lepădat. Şi-a păstrat viaţa nenorocită. Iar în locul lui, Nichifor, mărturisind credinţa în Hristos, a fost pe loc tăiat cu sabia şi acum este proslăvit în ceruri. Cât este de cumplit să nu iertăm aproapelui nostru greşelile sale! Oare noi ştim ce se petrece în inima lui? Poate că se pocăieşte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru necazul pe care ni l-a făcut, iar noi, nevrând să ştim de nimic, le refuzăm iertarea cu grosolănie şi fără milă. Amintiţi-vă cum ierta Domnul: cum l-a iertat pe tâlhar pe cruce, cum a iertat pe vameşi şi pe curvele ce I-au spălat picioarele cu lacrimi. Iar noi suntem adeseori fără milă, adesea ne îndărătnicim, neiertându-l pe aproapele nostru.
Fiecare dintre noi are multe păcate. Cu toţii ne-am necăjit aproapele nu o dată. Şi este rânduială ca în această seară a duminicii Lăsatului sec de brânză să ne cerem unii altora iertare pentru toate greşelile, şi eu sunt cel dintâi dator să cer iertare de la voi. Binecuvântaţi, părinţi sfinţi şi fraţi! Iertaţi-mă pe mine, păcătosul, pentru câte am greşit în ziua de astăzi şi în toate zilele vieţii mele cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu gândul şi cu toate simţirile mele! Amin.
2 martie 1952

[sergiu.c]

Sf.Teofan Zavoratul
[Rom. 13, 11-14; Mt. 6, 14-21]. ''Daca veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.'' Ce mijloc simplu si lesnicios de mantuire! Ti se iarta pacatele, cu conditia sa ierti si tu greselile aproapelui. Asta inseamna ca iti tii soarta in maini.Calca-ti pe suflet si treci de la simtaminte neprietenoase fata de aproapele tau la unele cu adevarat pasnice, si e de-ajuns. Ziua iertarii - ce zi mare si cereasca a lui Dumnezeu! Daca ne-am folosi cu totii de ea asa cum se cuvine, ziua aceasta ar face din toate obstile (comunitatile) crestinesti niste obsti de rai, iar pamantul s-ar face una cu cerul.

[sergiu.c]

Cum trebuie să intrăm în sfintele Păresimi - Sfantul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Lăsatului sec de brânză
Iubiţi fraţi! Deja am ajuns chiar la uşa Sfântului Post! Ea este deja gata să se deschidă înaintea noastră! Deja ni s-a citit astăzi în Evanghelie, după rânduiala Sfintei Biserici, povaţa Domnului nostru Iisus Hristos despre intrarea cuviincioasă în nevoinţa Postului.
De veţi ierta oamenilor greşalele lor, vesteşte învăţătura Evangheliei care s-a citit astăzi, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşalele voastre (Matei 6, 14-15). Cu această vestire ne întâmpină Sfânta Biserică la uşa Postului! Aceasta e condiţia pe care ea ne-o pune înainte, chiar la pragul intrării în cămara cea duhovnicească a pocăinţei. Noi vrem să dovedim căinţa noastră pentru feluritele aplecări păcătoase, îndurând felurite lipsuri şi strâmtorări trupeşti: Evanghelia cere de la noi milă mai înainte de jertfă, pentru ca jertfa să fie bineplăcută lui Dumnezeu.
Toţi cei care doriţi să purcedeţi la nevoinţa postului şi rugăciunii, toţi cei care doriţi să adunaţi roade îmbelşugate din pocăinţa voastră ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, ascultaţi porunca lui Dumnezeu - şi lăsaţi, iertaţi aproapelui greşelile pe care le-a făcut faţă de voi! De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşalele voastre. Amin.

Acest post a fost editat de sergiu.c: 14 February 2010 - 12:41 PM

[sergiu.c]

Predică la Duminica lasatului sec de brînză ( a Izgonirii lui Adam din Rai ) Despre lucrarea faptelor bune în ascuns şi despre milostenie - PR.CLEOPA ILIE

Iar tu postind, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17)

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mîntuirea neamului omenesc, scoţîndu-l din robia diavolului şi a morţii. În toată Evanghelia El a învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mîntuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lîngă alte învăţături, ne arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea sufletelor noastre: Tu însă, cînd posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).

Dar Mîntuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, cînd faci milostenie, nu trîmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar cînd vă rugaţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stînd în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6).

Iată, fraţii mei, cum ne-a învăţat Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mîndriei şi al slavei deşarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.

Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune şi în ascuns şi la arătare, cînd nu vom putea să le ascundem. Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Că zice Mîntuitorul nostru Iisus Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încît să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învaţă şi vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicînd: De aceea, ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. (I Corinteni 10, 31).

Dumnezeieştii Părinţi ne arată că fapta are trup şi suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră şi, pe lîngă faptul că pierdem osteneala săvîrşirii ei, ne facem vinovaţi de osîndă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună.

Acest adevăr ni-l arată şi dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: "În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop" (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat şi cinstit de oameni, altul, ca să cîştige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate şi dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele şi vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune şi cu multă răbdare şi smerenie îşi duce crucea vieţii avînd în vedere numai scopul sfînt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a cîştiga milă şi îndurare în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi ca să-şi mîntuiască sufletul. Fericit şi de trei ori fericit este asemenea om care nu doreşte altceva în viaţă decît mîntuirea sufletului său.

Oare cîţi din sfinţi, urînd slava de la oameni, au fugit de lume şi au slujit lui Dumnezeu prin pustietăţi şi prin stîncile pămîntului! Iar unii, spre a fi urîţi şi batjocoriţi de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinţii Andrei şi Simon. Alţii, avînd în vedere prăpastia slavei deşarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decît a le lucra. Aşa vedem pe acel bătrîn care se depărta totdeauna întru adîncul pustiului şi acolo îşi petrecea viaţa lui în tăcere, în linişte şi rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicînd: "Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi şi te depărtezi în adîncul pustiului? Nu este mai bine să trăieşti aproape de oameni, ca văzînd ei nevoinţa şi viaţa ta bună, să se folosească şi alţii, şi tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?"

Răspuns-a bătrînul: "Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfîntul şi Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise şi ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar şi să-şi folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, şi precum Adam părintele meu, văzînd roada frumoasă şi bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, aşa şi eu, cînd văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luînd şi gustînd mor. Pentru aceea, Preacu-vioşii noştri Părinţi, fugeau din lume la pustie, ca să-şi omoare patimile şi poftele dulceţilor căci acolo nu aflau mîncare care naşte poftele păcatului" (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. Despre smerenie).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi se lasă sec de brînză, iar de mîine începe Sfîntul şi Marele post al Paştelui, care durează şapte săptămîni. Primele şase săptămîni formează postul propriu-zis, iar ultima săptămînă de la Florii pînă la Învierea Domnului, postim şapte zile în cinstea Sfintelor şi mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

De felul cum trebuie să postim ne învaţă Însuşi Mîntuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină şi cu bucurie, iar nu cu tristeţe, căci sunt o parte din creştini care spun: "Eu nu pot posti că sunt bolnav!" Sau dacă totuşi postesc o zi, două se arată trişti, indispuşi şi chiar agitaţi. În această privinţă, fraţii mei, trebuie să ştiţi că "Biserica nu este omorîtoare de oameni ci de patimi". Postul de mîncare de dulce şi chiar de vin este rînduit de Biserică pentru toţi, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate şi de la patimile trupeşti. Iar dacă cineva este bolnav, bătrîn sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cît poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrînare de la mîncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpîni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrînarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mîinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrînarea minţii de la imaginaţii şi gînduri pătimaşe, a inimii de la pofte şi tot felul de răutăţi "care ies din inimă" şi a voinţei ca să nu accepte săvîrşirea vreunui păcat.

Iată deci, cele două feluri de posturi. Numai cine posteşte cu amîndouă felurile de post, adică şi cu trupul şi cu sufletul, numai acela ţine post întreg şi adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrîneze de la mîncare după putere, dar să postească de mînie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gînduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urîte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gînduri şi de faptele rele, decît postul trupesc de mîncare. Cine se înfrînează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrîna şi de la mîncare şi băutură.

Poate întreba cineva de vechimea postului, crezînd că postul a fost rînduit de Biserică mult mai tîrziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rînduit chiar din rai. Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să mănînci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrînare după puterea trupească şi sufletească. Iar cînd nu putem sau nu ştim cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Postul se respecta şi în Legea Veche. Iudeii posteau lunea şi joia şi în anumite zile după rînduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului, Sfinţii Părinţi, pornind de la cultul iudaic, au rînduit două zile de post săptămînal obligatoriu: miercurea, în amintirea vînzării Domnului de către Iuda şi vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce. Mai tîrziu s-a rînduit şi lunea zi de post, mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate Biserica creştină faţă de cultul iudaic. Apoi s-au rînduit şi celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăinţa şi creşterea noastră duhovnicească este Postul Mare. În acest sfînt post creştinii se înfrînează de la mîncare de dulce, merg cît mai regulat la biserică, se împacă unii cu alţii, soţii ţin definitiv curăţenie trupească. Apoi toţi se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii şi milostenie după putere, se spovedesc şi se împărtăşesc în post de două ori, sau măcar odată pînă la Sfintele Paşti, renunţă la judecăţi, la certuri şi distracţii care robesc mintea şi înşeală pe mulţi.

Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune cu sfînta rugăciune şi cu milostenia. Rugăciunea şi postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura pînă la Hristos, iar amîndouă unite cu milostenia ne duc pînă în faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi scurtă scară de mîntuire pentru creştini. O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuţi împreună cu Adam, pînă sus, în Împărăţia Cerurilor. Să iubim aceste trei virtuţi şi să le lucrăm toată viaţa, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paşti. Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.

Să postim cu dragoste şi să urcăm scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinînd, "că pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu". Adam a căzut călcînd porunca postului. De aceea se şi numeşte Duminica de astăzi "a Izgonirii lui Adam din rai". Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercînd cu post, cu rugăciune şi cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescînd duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în nădejdea mîntuirii, pînă vom ajunge înaintea lui Hristos înviat şi în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.

În seara aceasta se citeşte la vecernie o rugăciune de iertare şi se iartă, acasă şi în biserică, toţi credincioşii din fiecare sat, parohie, familie, ca şi cei din mănăstiri. Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos. Iar începînd de mîine, timp de patru zile se citeşte, în fiecare biserică, "Canonul Mare" al Sfîntului Andrei Criteanul, o prea frumoasă rugăciune de pocăinţă. Care puteţi, luaţi parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeşte patru zile. Acasă citiţi cărţi de rugăciuni şi cărţi creştineşti, după timp şi putere faceţi metanii şi, mai ales, citiţi Psaltirea pînă la Sfintele Paşti, că mare putere au psalmii.

Cu aceste scurte învăţături duhovniceşti, încheiem predica de azi şi rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvînteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi slăvitei Sale Învieri. Amin.

[sergiu.c]

Cuvant la Duminica Lasatului sec de branza(Omilia despre profetul Iona si despre post) - SF.Ioan Gura de Aur

Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti ? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintle Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”.
Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare ? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatde multor ani.
Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori ? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant ? Nu s-a temut el oare de vorbde unei slujnice nebagate in seama ? Si ce ? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai ? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta ? El a plans si s-a. vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).
Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintde nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul ? -Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).
Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cde vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatde tale.
Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21).
Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului ?
Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi ?
Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, “7). Poate undeva pe pamant ? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt ? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.).
Sau poate cumva in mare ? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”’, zice Sfanta Scriptura (biidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.
Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul ? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-1 pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-1 ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care 1-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios.
Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna ? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau. ci prin pacat.
Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iara David descrie firea pacatului prin cuvintde: „Pacatele mele au covarsit-capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)
Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28).
Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie.
Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca.
Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut.
Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor.
Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu 1-au aruncat indata in mare, ci 1-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata.
Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l, 8)!
Marea cea mugitoare 1-a parat, soarta 1-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului ?
Ea venea de la pronia si de la intdepciunea lui Dumnezeu.
Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere.
Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape ; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-1 predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n- u voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.
Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea 1-a luat si 1-a inchis in pantecde unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care 1-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma 1-a mantuit si 1-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.
Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta.
Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.
Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.
Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarde acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!
Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).
Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu de-amanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.
Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatde tale cele vechi.
Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului.
Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi ?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna ?
Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii vecilor ! Amin
(din “Omilii la Postul Mare” - Sf.Ioan Gura de Aur)

Acest post a fost editat de sergiu.c: 28 February 2011 - 01:01 PM

[sergiu.c]

Despre creatie, caderea omului, rai si iad - PR.CLEOPA ILIE

Convorbirea intai


1. Parinte Cleopa, spuneti-mi cateva cuvinte despre creatia lumii vazute si nevazute, dupa invatatura Sfintilor Parinti.

Toata creatia este scoala a sufletelor celor cuvantatoare, spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Caci, privind la cele create la Dumnezeu, ne inaltam cu mintea la cele nevazute si ne intarim in sfanta credinta. Cat suntem in trup, toate le vedem " ca prin oglinda " , adica prin creatii, care formeaza icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormant. Creatia este oglinda lui Dumnezeu in care se reflecta bunatatea, mila, pronia si iubirea Tatalui ceresc pentru noi oamenii. Sfintii Parinti numesc pe toate cele vazute " spatele lui Dumnezeu " , care inchipuiesc, simbolizeaza pe cele viitoare. Iar cand vom trece la cele vesnice, atunci vom vedea cu ochii cei duhovnicesti " fata lui Dumnezeu " , adica vom privi fata catre fata slava Prea Sfintei Treimi, fara sa mai avem nevoie de " oglinzile " cele de pe pamant, adica de creatii. Aici pe pamant nu suntem vrednici sa privim pe Dumnezeu in fata. Iar daca auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut " ( Ioan 1, 18 ) , sa intelegem ca nu L-a vazut dupa fiinta, dupa esenta, insa Il vedem prin creatie. Ca dupa fiinta nici ingerii din cer nu-L pot vedea si intelege pe Dumnezeu.

2. Ce spun Sfintii Parinti si mai ales Sfanta Scriptura despre ingeri si despre caderea lui Adam ?

La inceput ingerii nu stiau ca Iisus Hristos este numit de Duhul Sfant " Ingerul sfatului celui mare " , cum Il numeste proorocul Isaia, cu care se sfatuia permanent Tatal. " Ingerii nu-L stiau de Fiu al lui Dumnezeu " , spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Deci, cand a strigat Sfantul Arhanghel Mihail, zicand : " Inchinati-va Ingerului sfatului celui mare " , unii din ingeri n-au vrut sa I se inchine Lui si de aceea au cazut in adancul iadului, cum spune Mantuitorul : " Vazut-am pe satana, cazand ca un fulger din cer " ( Luca 10, 18 ) .

Deosebirea dintre caderea ingerilor rai si a omului este ca ingerii au cazut cu voia lor, deci din libertate, iar omul a cazut din amagire si din indemnul diavolului. Iar " pacatul cu sfatuire " , spune Sfantul Ioan Gura de Aur, " jumatate este al celui ce il face si jumatate al celui ce l-a sfatuit " . Dumnezeu a ingaduit omului in rai sa faca pacatul cel mai mic, adica sa manance din pomul cunostintei binelui si raului. Ca daca manca din pomul Vietii, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul nu mai avea pocainta niciodata, se impietrea la inima ca diavolul, cadea ca diavolul, nu mai murea niciodata si se chinuia in veci in iad, asemenea satanei.

La caderea lui Adam au contribuit doua patimi rationale ale omului - mandria si pofta. Prin caderea sa, omul Adam nu a pierdut total harul lui Dumnezeu, caci a cazut din ispita diavolului. Astfel, harul si arvuna mantuirii au ramas in om, pentru ca a gresit din nestiinta si pentru ca este purtator de trup pamantesc. Numai celui ce se leapada de Dumnezeu i se ia harul Duhului Sfant, dar si acesta. este primit prin pocainta. Iar cel ce greseste din nestiinta, pastreaza harul, insa acoperit de pacate. Iata pentru care pricina femeia lui Adam s-a numit Eva, adica Viata, iar nu moarte, pentru ca nu a cazut total ca diavolul si apoi pentru ca prin a doua Eva, · adica Maica Domnului, se va izbavi neamul omenesc.

Dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, indoit a fost creat omul, cu trup si suflet; indoit a fost si pomul cunostintei binelui si raului; indoita si urmarea greselii lui Adam; indoit este si raiul- raiul pamantesc, sau sanul lui Avraam, unde stau sufletele dreptilor pana la judecata viitoare si raiul ceresc, adica imparatia cerurilor unde vor intra dreptii pana dupa a doua judecata. Iar mancarea din pomul cunostintei binelui si raului inseamna " cat de bine era omului daca nu manca si cat de rau este ca a mancat " .

Despre ingeri trebuie sa stim ca ei s-au zidit numai prin gandirea lui Dumnezeu, dar nu erau neschimbatori, ci i-a lasat ca ei singuri sa castige prin lupta neschimbarea. Atat ingerii cat si primii oameni nu aveau imaginatie. Cum au cazut ingerii in imaginatie, indata au cazut din cer in iad, ca doreau sa fie asemenea " celui Preainalt " . Iar oamenii au cazut in clipa cand s-au indoit de cuvantul lui Dumnezeu. Indata ce satana le-a rapit frica de moarte, zicand : " Nu veti muri, ci veti fi vii... " , omul a cazut in imaginatie si apoi in pacat. Cea mai mare paguba este sa uite omul de moarte. Cum i-a sters omului din minte frica mortii, indata a murit prin pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca primul om a cazut prin trei lucruri : femeia, lemnul ( pomul ) si neascultarea. Si tot prin trei lucruri va fi mantuit : Maica Domnului, Crucea si ascultarea.

3. Ce spun Sfintii Parinti despre cele sapte zile ale creatiei ?

Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron ( facerea lumii in cele sase zile ) , spune ca zidirea s-a facut " ingrecata " ca o femeie insarcinata in a noua luna, cu toate zidirile din ea, gata sa le dea viata. Iar Duhul lui Dumnezeu incalzea adancul, " se odihnea deasupra apelor " , ca sa dea viata apelor si zidirilor.

Deci pamantul avea viata de cand Duhul Sfant incalzea adancul, dar nu avea si suflare de viata. Sfanta Scriptura la Facere ( cap. 1,1-2 ) , spune ca " pamantul era netocmit si gol " , dar nimeni nu stie de cand era, ca cele cu ochi inca nu se creasera, nu primisera suflare de viata. Ziua intai a creatiei a fost Duminica, caci atunci a zis Dumnezeu " sa fie lumina " ( Facerea l, 3 ) . De aceea El a inviat tot duminica, caci prin inviere a innoit lumina cea dintai. Lumina cea dintai a fost creata, iar nu necreata. Ea nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfant. Era o lumina cereasca a carei origine omul nu poate sa o stie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creatiei nimeni nu stie lungimea lor, ca inca nu era soare care sa rasara si sa apuna.

Soarele este numit de Sfantul Vasile cel Mare " caruta luminii " , spunand ca Dumnezeu a pus in soare numai putin din lumina creata in ziua cea dintai si a randuit ca soarele sa lumineze pamantul " ca o lampa " , adica muntii, codrii, campiile, raurile si marile, care implinesc porunca cea dintai, mereu curg si se aduna la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu in univers, dupa care se conduce intreaga creatie, se numesc de Sfintii Parinti " temeliile lumii " si cine cugeta la ele se intareste in credinta si lauda cu mai multa tarie pe Ziditorul a toate, implinind cuvantul proorocului David care zice : " Cine va vorbi despre puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui " ( Psalm 105, 2 ) . Legile universului nu se schimba niciodata pentru ca sunt " temelii " ale intregii zidiri. Iar cand auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez " , sa intelegem ca Tatal lucreaza prin legile creatiei si ale vietii; iar Fiul lucreaza prin pronie, adica prin pazirea legilor universului, care formeaza temeliile lumii vazute.

Frumusetea zidirilor create de Dumnezeu este asa de minunata, incat si ingerii din cer se uimesc de armonia lor, dupa cum spune Iov : " cand s-au creat stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei " ( Iov 38, 7 ) . Armonia si frumusetea zidirilor au uimit pe sfinti, pe filosofii, pe intelepti, pe poeti, pe artisti, pe crestini si chiar pe pagani, inaltandu-i cu mintea la Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri multi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit in rugaciune, au inaltat imne de lauda Ziditorului si au ajuns chiar la rugaciunea cea mai inalta a mintii si a inimii. De aceea, spun Sfintii Parinti, ne este de mare folos sa cugetam la zidirile lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaste si iubi mai mult pe Dumnezeu.

4. Ce ne mai puteti spune despre creatie si despre crearea omului ?

Dumnezeu a facut pe om si intreaga lume din patru materii sau stihii. Doua stihii usoare - aerul si focul - si doua stihii grele, care curg in jos - pamantul si apa -, dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare. Aceste patru stihii lucreaza unite si neamestecate, dar si amestecate. Iar in vremea de apoi, stihia cea mai de sus, cea mai usoara, adica focul, va arde pe celelalte trei stihii, dar numai cat va fi fiinta omeneasca, dupa cuvantul Domnului care zice : " De mania Atottiitorului se vor aprinde stihiile pamantului " ( adica aerul, pamantul si apa ) . Dar zice Duhul Sfant prin gura lui David ca nu va distruge stihiile si intreaga zidire, ci numai le va innoi : " Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fala pamantului " ( Psalm 103, 31 ) .

Dumnezeu a creat trei ceruri. Cerul intai este vazduhul; al doilea este eterul - un fel de foc deasupra vazduhului; si al treilea cer este cerul ingerilor. Aici a fost rapit Sfantul Apostol Pavel si " a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului a le grai " ( II Corinteni 12, 2-4 ) . Aici este raiul.

Omul a fost creat de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa. El este singura faptura pe care a zidit-o Dumnezeu cu mainile Sale, iar nu numai prin cuvant, ca pe toate celelalte. L-a creat apoi cu sfatul celor trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, ca zice la Facere : " Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra " ( Facere 1, 26 ) . Trupul omului a fost creat din pamant, iar sufletul lui a fost insuflat de Dumnezeu in chip nevazut. Omul este compus din doua parti - trup si suflet - dihotomism, asa cum ne invata Biserica noastra Ortodoxa; iar nu din trei parti - trup, suflet si duh- trihotomism, cum invatau unii scriitori bisericesti vechi. Omul are duh, adica suflet animal ca toate vietatile, din care izvorasc puterile firesti ca : puterea seminala, cea crescatoare, de hranire, de conservare, instinctele etc. Dar sufletul animal al omului apartine trupului si nu trebuie sa-l confundam cu sufletul de origine divina creat de Dumnezeu in om, care se uneste cu trupul in clipa zamislirii si se duce la cele vesnice prin moarte. Trupul se va reuni cu sufletul la judecata viitoare, insa va invia induhovnicit, iar nu cum a fost pe pamant.

Omul incepe de pe pamant sa guste si sa traiasca cele ale cerului, caci inca de pe pamant materia omului se indumnezeieste, se lumineaza la fata, se dezbraca de cele pamantesti si se imbraca in cele ceresti, asa cum au fost sfintii. Caci " zidirea toata suspina, asteptand innoirea firii omului " ( Romani 8, 22-23 ) .

Dumnezeu a facut trei lumi : o lume de jos, unde este numai intuneric, vapaie de foc si tartar, in care se chinuiesc diavolii si sufletele celor pacatosi. Iadul a fost creat in clipa caderii ingerilor rai. A doua lume, numita amestecata, adica pamanteasca, unde este amestecat binele cu raul, bucuria cu intristarea, fapta buna cu pacatul, placerea cu durerea, viata cu moartea. Aici pe pamant se trudeste omul sa scape de pacatesi de iad si sa dobandeasca mantuirea prin fapte bune si pocainta. Aici placerea vietii sau a nuntii se rasplateste cu durerea, cu chinurile nasterii si cresterii de copii. Altfel nu este mantuire. Ca spune Sfantul Maxim Marturisitorul : " Cine fuge de durerile veacului de acum, are parte de durerea cea vesnica " . A treia lume este raiul si imparatia cerurilor. Acolo este numai bucurie, cantare, lumina si viata vesnica.

5. Ce altceva trebuie sa mai stim despre om ?

Omul este " regele creatiei " pentru ca este facut cu sfatul Prea Sfintei Treimi, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; pentru ca are suflet viu si poarta in el, prin Botez, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Omul este singura fiinta care primeste darul de a spori in virtute, in sfintenie si in putere, ajungand pana la indumnezeiere. Insa prin pacat, omul a cazut din cinstea cea dintai, in starea cea de rob, de om pacatos. De aici, se poate iarasi sui la cinstea cea dintai, de fiu al lui Dumnezeu, insa cu multe si mari jertfe si osteneli. Iata ce zice despre aceasta Sfantul Grigorie de Nyssa : " Precum Dumnezeu l-a facut pe om alt dumnezeu, dumnezeu al pamantului, tot asa, prin pacat, Dumnezeu S-a suparat asa de mult pe om, incat intreaga zidire s-a razvratit asupra omului. Trupul ii este neputincios si plin de suferinte, focul il arde, frigul il omoara, sarpele il musca, lupul il ucide, marea il ineaca, pamantul il inghite, foamea il chinuie, diavolul il ispiteste pana la moarte... " .

Totusi Dumnezeu nu l-a parasit pe om. I-a dat mijloace de indreptare, de pocainta si de mantuire. Mai intai i-a lasat harul mantuirii, desi inabusit de pacate. Apoi i-a dat legea constiintei ca sa-l invete si sa-l mustre pentru cele rele. I-a lasat in inima dorul raiului pierdut, adica nostalgia paradisului, care ii da omului ravna pentru rugaciune, lacrimi de pocainta, simtire duhovniceasca spre cele bune. In Hronograf se spune ca dupa izgonirea lui Adam din rai, patruzeci de zile a plans stramosul Adam la portile raiului, cerand iertare, insa heruvimii care strajuiau portile raiului nu i-au mai deschis, caci nu mai putea sa intre in nemurire omul muritor fara pocainta si jertfa de rascumparare a lui Hristos. Atunci, intorcandu-se Adam inapoi pe pamant, a inceput a-l ara, a-l semana si a lucra in sudoarea fruntii sale, ca sa-si dobandeasca painea cea de toate zilele.

Desi era departe de Dumnezeu, de aici de pe pamant omul Il putea vedea pe Dumnezeu, cum spune Sfantul Isaac Sirul, insa in chip tainic, prin cei doi ochi ai sufletului. Cu un ochi Il vedea pe Dumnezeu din zidiri, adica prin contemplarea duhovniceasca a creatiei, a tuturor celor facute asa de minunat de mainile lui Dumnezeu. Cu al doilea ochi Il vedea pe Dumnezeu prin implinirea poruneilor Lui si prin simtirea duhovniceasca a inimii. Sfantul Vasile cel Mare spune in aceasta privinta ca, cu cat sporeste omul in cugetarea sau contemplarea naturala a zidirilor, in aceeasi masura sporeste in credinta si in dragostea de Dumnezeu.

6. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cele noua cete ingeresti ?

Dumnezeu a creat mai intai lumea nevazuta, adica pe ingeri. Sfantul Apostol Pavel si mai tarziu ucenicul sau, Sfantul Dionisie Arepagitul, in lucrarea sa Ierarhia cereasca si bisericeasca, imparte ingerii in noua cete ceresti, fiecare ceata de ingeri avand o anumita misiune dumnezeieasca ( Romani 8, 38; 1 Petru 3, 22 ) . Astfel, Serafimii cei cu cate sase aripi, Heruvimii cei cu ochi multi si Scaunele sau Tronurile, care " odihnesc pe Dumnezeu ganditor " , formeaza prima ceata de ingeri. Acestia inconjoara tronul cel de vapaie si lumina al Prea Sfintei Treimi ( Iezechiel 1, 4-28 ) . Apoi urmeaza Puterile, Stapaniile si Domniile, care formeaza a doua ceata mijlocie de ingeri. Acestia au misiunea sa stapaneasca intreg universul, planetele, stelele, vanturile, marile si puterile intunericului, adica pe diavoli si iadul. Urmeaza apoi Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii, care formeaza a treia ceata de ingeri si au ca misiune sa faca cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu. Deci, ingerii nostri pazitori sunt numarati in ceata a noua, ca cei mai de pe urma dintre ingeri si cei mai apropiati de neamul omenesc.

7. Ce stim din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parintii despre rai ?

Sfanta si dumnezeiasca Seriptura ne vorbeste despre rai, zicand : " Si a sadit Dumnezeu rai in Eden, catre Rasarit, si-a pus acolo pe omul pe care l-a facut. Si a facut Dumnezeu sa rasara din pamant tot pomul frumos la vedere si bun la mancare; si pomul vietii in mijlocul raiului, precum si pomul cunostintei binelui si raului " ( Facere 2, 8-9 ) . Sfantul Ioan Damaschin, despre rai, zice asa : " Pentru ca Dumnezeu a vrut sa faca pe om dintr-o fire vazuta si una nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa ( Facere 1, 26 ) , ca pe un inger si stapan al intregului pamant si ale celor ce sunt intru el, i-a zidit omului inainte un fel de palat imparatesc in care traind, va avea viata fericita. Acesta este raiul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara a intregii bucurii si veselii; caci Eden inseamna desfatare si este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima temperata si este luminat de un aer foarte fin si curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de miros de buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe simtite; un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In el nu locuia nici o fiinta rationala, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti " ( Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap.11, Despre paradis ) .

Sfantul Vasile cel Mare, aratand din Sfanta Scriptura ca raiul a fost zidit de Dumnezeu la rasarit, zice : " Si a sadit Dumnezeu raiul in Eden, spre rasarit, si a pus acolo pe omul pe care l-a plasmuit. Sa intelegem, deci, ascultatorilor, sadire vrednica lui Dumnezeu si rai cuviincios iubirii de podoaba al unui Ziditor ca Acesta atat de mare " . Apoi, aratand ca nu cu lemne de obste a fost impodobit raiul, zice acelasi Sfant Parinte : " Daca cu lemnele cele de obste ar fi fost plin raiul, s-ar fi cuprins cu adevarat intru facerea cea dintai a sadurilor si nimic nu ar fi fost trebuinta de sadirea cea mai aleasa si mai deosebita... dar acum, mult mai deosebite si cu chipul si cu gusturile si cu neamurile, sadurile cele din sine, care mai inainte rasarisera din pamant, sunt felurile copacilor saditi de Dumnezeu in rai " ( Exaimeron ) .

8. Unde este locul raiului si al iadului si care este originea lor ?

Cat priveste despre locul raiului, Sfantul Vasile cel Mare nu arata locul geografic unde a fost anume. Ci zice doar atat : " Deci acolo a sadit Dumnezeu raiul unde nu era sila vanturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii si patru vremi ale anului, nu grindina, nu trasnete care aprind, nu volburi, nici trasnete care lovesc, nici inghetare de iama, nici umezeala de primavara, nici infocare de vara, nici uscaciune de toamna... Acolo floarea nu putina vreme straluceste... Buna mireasma este fara de sat, frumoasa vopseala vesnic straluceste... Acolo sunt neamuri de feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasului, dulceata prea minunata adauga celor ce se vad, incat sa se ospateze omul prin toate simtirile : pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din altele gustand... " ( Exaimeron, Cuvant pentru rai ) . Despre rai, atat Sfanta Scriptura, cat si dumnezeiestii Parinti ne arata ca locul lui este la Rasarit. Raiul se mai numeste si " Paradis " , care in limba persana inseamna gradina plina de saduri si flori. In limba ebraica raiul se zice " Pardus " . Teofilact al Bulgariei si Sfantul Nicodim Aghioritul spun sa nu se confunde raiul cu cerul, pentre ca altul este cerul si altul raiul, unde a fost primul om.

Asadar, iata aici putine cuvinte despre rai si locul raiului. Iar despre iad stim din dumnezeieasca Scriptura ca iadul este loc de chin ( Matei 18, 8; 23, 33; Marcu 9, 43; Luca 16, 23, 28 ) . Stim ca in iad sufera trupul si sufletul celor pacatosi ( Matei 5, 30; 18, 9 ) . Stim ca in iad este pedeapsa vesnica ( Daniil 12, 2; Matei 25, 46 ) . Iadul are foc vesnic ( Matei 18, 8 ) ; flacara vesnica; are rau de foc ( Apocalipsa 20,10; 19, 20 ) ; are foc nestins ( Isaia 66, 24; Marcu 9, 43 ) ; are foc mistuitor ( Isaia 33, 14 ) ; are gheena focului ( Matei 5, 22; 10, 28; 18, 9 ) ; are tartar ( 2 Petru 2, 4; Apoc. 20,1 ) ; acolo este " viermele, plangerea si scrasnirea dintilor " ( Matei 13, 42; 51, 50 ) , cum spune Domnul nostru Iisus Hristos.

Dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur, aratand cat folos aduce omului cugetarea la iad, zice : " Daca la gheena totdeauna vom gandi, nu vom cadea degraba in gheena " . Si iarasi : " Nimeni din cei ce au inaintea ochilor gheena nu va cadea in gheena " ( Impartire de grau, Cuvant despre judecata cea viitoare ) . Iar unde este locul iadului, dupa Sfanta Scriptura, acesta ni-l arata dumnezeiescul Apostol Pavel in Epistola sa catre Efeseni, zicand : " Iar aceea ca S-a suit, ce inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului " . Apoi zice : " cel ce S-a pogorat, Acela este care S-a si suit mai presus decat toate cerurile, ca pe toate sa le umple " ( Efeseni 4, 9-10 ) . Deci, iata marturia Sfintei Scripturi despre locul iadului. Locul lui este in " partile cele mai de jos ale pamantului " , adica adancul cel nemasurat al vazduhului. De aceea si dumnezeiescul Parinte Ioan Damaschin, intelegand acest lucru din Sfanta Scriptura, zice astfel in cantarile sale : " Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase, si a treia zi, precum Iona din chit, ai inviat din mormant " ( Slujba Invierii, pesna a 6-a ) .

In cartea Usa pocaintei tiparita in limba romana la Brasov, in anul 1812, scrie : " Drumul cerului se face prin pogorare, dupa cum si drumul iadului se face prin suire; si macar ca cerul este deasupra crestetului nostru, iar iadul este sub picioarele noastre, cu toate acestea, ca sa ajungi in cer este trebuinta sa te smeresti si sa te pogori, pentru ca este scris in Sfanta Scriptura : " Tot cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta " ( Luca 14, 11 ) .

Cat priveste originea raiului, el a fost creat de Dumnezeu odata cu crearea primului om, caruia i-a fost incredintat sa-l lucreze si sa-l stapaneasca. Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru ingerii cazuti care s-au prefacut in diavoli, inainte de crearea omului, adica in clipa cand Lucifer a cugetat " sa fie asemenea " cu Dumnezeu. Altceva este raiul si altceva este Imparatia Cerurilor. Raiul a fost destinat omului inainte de cadere, in care stau si sufletele dreptilor pana la judecata de apoi, fiind numit si " sanul lui Avraam " ; iar Imparatia Cerurilor este locul unde se afla scaunul si slava Prea Sfintei Treimi si unde vor intra sufletele dreptilor dupa judecata de apoi, fiiind numita si " fericirea vesnica " ( Matei 25, 46 ) .

9. Care este numarul ingerilor cazuti din cer, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, in ce loc stau diavolii pana la judecata viitoare si de au voie sa ispiteasca si sa piarda pe oameni ?

Dumnezeiasca Scriptura nu ne arata exact numarul ingerilor cazuti din cer, ci numai ne spune ca cei ce au cazut din cer impreuna cu Lucifer " au fost a treia parte din stelele cerului " , adica din ingeri ( Apocalipsa 12, 4, 9 ) . Iar locuinta ingerilor cazuti este in vazduh, adica locul dintre cer si pamant ( Efeseni 6, 12 ) . In alt loc spune ca ingerii rai sunt aruncati in intuneric, adica departe de fata lui Dumnezeu, pana la judecata viitoare ( Isaia 14,12,15; II Petru 2; 4; Iuda 1, 6; Luca 8, 31 ) .

Crestinii, toti oamenii drepti ai lui Dumnezeu sunt ispititi si suparati de diavoli cu ingaduinta si voia lui Dumnezeu, pentru a nu se mandri, pentru a li se incerca credinta si pentru a-si pune toata nadejdea lor numai in Dumnezeu ( II Corinteni 12, 7; I Petru 1, 6-7 ) . De asemenea, crestinii sunt ispititi de diavol, pentru incercarea dragostei lor fata de Dumnezeu ( Deuteronom 13, 3 ) ; pentru incercarea supunerii oamenilor fata de Dumnezeu ( Deuteronom 8, 2 ) ; pentru a se alege cei buni de cei rai si a se invrednici de mai multa plata. Ispitele diavolului, insa, nu intrec niciodata puterile noastre, " caci Dumnezeu nu ingaduie sa fim ispititi mai presus de puterile noastre " ( I Corinteni 10, I3; II Petru 2, 9; Apocalipsa 3,10 ) .

10. Din ce cauza a cazut omul din rai ? Din mandrie, din neascultare sau din amagirea diavolului ?

A cazut din toate aceste pricini. Si din mandrie, caci a voit sa fie asemenea Ziditorului sau; si din lacomie, pentru ca a mancat din pomul oprit; si din neascultare, si din zavistia si amagirea diavolului ( Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia, vol. III. pag. 153; Facere 3, 1-7; II Corinteni 11, 3; I Corinteni 7, 5; Matei 4, 1; I Tesaloniceni 3, 5 ) .

11. Ce s-ar fi intamplat cu Adam daca nu manca din pomul cunostintei binelui si raului, ci manca din pomul vietii ?

Daca Adam ar fi mancat din pomul vietii, atunci si pedeapsa lui ar fi fost fara de sfarsit, adica nu ar mai fi murit, ca prin moarte sa i se ierte pacatul, ci ar fi fost aruncat in adancul iadului, impreuna cu diavolul, fara nici o speranta de iertare si rascumparare ( Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, cap. 11 ) .

12. Cum s-ar inmultit neamul omenesc si ce soarta ar fi avut daca nu gresea Adam in rai ?

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca " scopul de mai inainte al lui Dumnezeu a fost sa nu ne nastem prin legatura nuntii, din stricaciune " . Dar calcarea poruncii a facut ca oamenii sa se inmulteasca prin nunta, intrucat Adam a nesocotit legea data de Dumnezeu. Deci, toti cei ce se nasc din Adam " se zamislesc intru faradelegi " , cazand sub osanda protoparintelui. Aceasta o spune proorocul David zicand : " in pacate m-a nascut maica mea " . Deci Eva, maica noastra, a tuturor, a nascut in pacat, adica din placere. De aceea, si noi cazand sub osanda maicii noastre Eva, zicem ca ne nastem in pacate ( Filocalia, vol. II, pag. 210 ) .

Unii Sfinti Parinti afirma ca, daca Adam nu ar fi gresit, neamul omenesc s-ar fi inmultit prin cuvant. In aceasta privinta spune Sfantul Vasile cel Mare : " Ce zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputinta la Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara impreunare, nu putea face acest lucru si cu neamul omenesc ?... " ( Exaimeron, Cuvantul 8 ) .

Iar daca intrebi ce soarta ar fi avut Adam daca nu gresea in rai, la aceasta zic ca " Dumnezeu l-a facut pe om pentru ca sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a-L slavi pe Dumnezeu " . El este incununarea intregii zidiri, este o lume mica, cum spun Sfintii Parinti. Prin trupul sau, omul face legatura cu lumea vazuta, iar prin suflet el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu si sa lucreze prin harul Duhului Sfant la desavarsirea sa, ajungand prin participare sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ( Invatatura de credinta Ortodoxa, pag. 71-73 ) .

13. Cum se cuvine sa traim noi pe pamant, pentru a rascumpara pacatul stramosesc al lui Adam facut in rai ?

Mai intai trebuie sa ne botezam in numele Prea Sfintei Treimi, deoarece Sfantul Botez deschide imparatia cerurilor, dupa cuvantul Sfintei Evanghelii, care zice : " De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu " ( Ioan 3, 5 ) . Bupa botez, avem datoria sa ne pazim de pacate si sa luptam impotriva lor, fiind ajutati de harul lui Dumnezeu cel primit la Sfantul Botez. " Prin botez ne-a scos eu sila din robie, desfiintand pacatul prin cruce si ne-a dat poruncile libertatii; dar a urma sau nu poruncilor, a lasat la voia noastra libera. Deci, chiar de la Sfantul Botez, dupa harul lui Iisus Hristos, ni s-a daruit harul desavarsit al lui Dumnezeu, spre implinirea tuturor poruncilor. Dar pe urma, tot cel ce l-a primit in chip tainic, dar nu implineste poruncile, pe masura neimplinirii este luat in stapanire de pacat, care nu este al lui Adam, ci al aceluia ce a nesocotit poruncile, intrucat luand puterea lucrarii, nu a savarsit lucrul " ( Filocalia, vol. 1, Sfantul Marcu Ascetul, pag. 278 ) . " Caci in masura in care crezand, lucram poruncile, in aceeasi masura lucreaza si Duhul Sfant in noi roadele Sale... " ( Ibidem, pag. 290 ) .

14. Care este cea dintai lege data omului in rai ?

Dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul, cea dintai lege data de Dumnezeu omului in rai este legea cea fireasca, adica vederea si intelegerea zidirilor lui Dumnezeu ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 5 ) .

15. Spuneti-ne cateva cuvinte despre patriarhul Avraam si urmasii Lui. Cum a ajuns el " parinte al multor neamuri " ?

Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sem, fiul lui Noe. El a avut trei femei, prin pronia lui Dumnezeu, ca prin ele sa uneasca toate cele trei grupe de popoare care se trag din semintia lui Noe. Astfel, prin Sarra, care era din neamul lui Sem, se trage semintia evreilor, adica semitii. Prin Heturia, care era din neamul lui Iafet, al doilea fiu al lui Noe, se trag popoarele Asiei si Europei, adica iafetitii. Iar prin a treia femeie, Agar slujnica, care era din neamul lui Ham, al treilea fiu al lui Noe, se trage semintia agarenilor sau arabilor, numiti si hamiti. Deci, prin cele trei femei, Avraam a devenit parinte al tuturor semintiilor pamantului, adica al semitilor ( evreilor ) , al iafetitilor, adica al crestinilor ( indo-europenilor ) si al hamitilor, adica al arabilor. Cand toate aceste trei semintii vor crede in Hristos, atunci se vor uni toate popoarele si " va fi o turma si un pastor " . Noi crestinii suntem fiii lui Avraam prin credinta lui Isaac, care simboliza jertfa lui Hristos si prin femeia lui, Heturia. Semitii sunt fiii lui Avraam prin Sarra, iar hamitii ( arabii ) sunt fiii lui Avraam, prin Agar slujnica. Dar noi crestinii suntem fiii lui Dumnezeu prin credinta in Iisus Hristos, care este mult mai de pret decat a fi fiul lui Avraam prin sange, cum sunt evreii si arabii.

16. Spuneti-ne ceva si despre Noe si urmasii lui.

Noe este al doilea Adam al omenirii, pentru ca el singur cu inca sapte suflete au fost scapati de Dumnezeu cu viata in vremea potopului. El a avut trei fii : Sem, Ham si Iafet. Pe Sem l-a binecuvantat tatal sau Noe, zicand : " Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan ( fiul lui Ham ) sa-i fie rob " . Pe Iafet, de asemenea, l-a binecuvantat, zicand : " Sa inmulteasca Dumnezeu pe Iafet... " iar pe Ham l-a blestemat, pentru ca a vazut goliciunea tatalui sau, zicand : " Blestemat sa fie Canaan! Robul robilor sa fie la fratii sai. " ( Facere 9, 25-27 ) .

Datorita pacatelor lui Sem, pamantul Palestinei a fost mai tarziu ocupat de popoarele canaaneice, care se trag din Ham. De aceea a fost chemat Avraam din tara Ur in Canaan ca sa mosteneasca pamantul stramosului sau Sem. Pentru aceea si Moise a intors poporul ales din Egipt in pamantul fagaduintei, adica in tara Canaanului, care era dat lor de Dumnezeu dupa potop. Dar, dupa cum stim, din Vechiul Testament, evreii au biruit aproape toate popoarele canaaneice din Palestina, " afara de cinci cetati " pe care Dumnezeu nu le-a dat in mainile evreilor; pentru ca prin aceste popoare pagane sa-i smereasca pe evrei cand vor iesi inaintea lui Dumnezeu. Deci, ori de cate ori evreii suparau pe Dumnezeu, El ii lasa sa cada in mainile celor cinci popoare pagane, printre care au fost si filistenii.

Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu face tot asa si cu crestinii si chiar cu barbatii sfinti. Le lasa unele slabiciuni si patimi firesti nebiruite de ei, precum mania, somnul, foamea, lenevirea, gandurile, imaginatia, ispitele trupesti, cu scopul sa-i smereasca, ca sa nu cada in pacatul mandriei. La sfarsitul vietii, insa, Dumnezeu le ridica aceste patimi si prin mila Lui se mantuiesc. Caci fara mila Lui, nici sfintii nu se pot mantui, dupa cuvantul care zice : " In dar sunteti mantuiti " .
sursa

[sergiu.c]

Predica la Duminica lasatului sec de branza - Sf.Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre post ( Matei 6:14-21 )

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre. Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.

Prima regula a soldatului care se afla pe campul de lupta, este sa nu se predea dusmanului. Comandantul da comanda dinainte, ca fiecare soldat sa se fereasca de capcana inamicului, pentru a nu fi inselat si prins. Soldatul cel singuratic, flamand, infrigurat si dezbracat, va fi mai ispitit sa se predea dusmanului. Potrivnicul inselator se va folosi de stramtorarile sale prin toate caile cu putinta. Vrajmasul poate fi flamand, dar va arunca soldatului o bucata de paine, pentru a-i arata acestuia indestularea sa. Vrajmasul poate fi infrigurat, zdrentuit si dezbracat, dar va arunca soldatului o hainuta, ca si cum el ar fi indestulat si bine imbracat. El va trimite soldatului ziceri, in care se lauda ca este in intregime sigur de biruinta sa, si il va minti pe sarmanul soldat, ca si cum ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stanga si la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul aceluia fusese ucis in chip dovedit, ori imparatul aceluia ceruse incheierea armistitiului! El va fagadui soldatului intoarcerea grabnica la vatra si o slujba buna si bani si tot ceea ce omul poate doar sa viseze, atunci cand se afla in mare stramtorare. Generalul arata toate aceste curse si capcane ale vrajmasului, inca dinainte, si atentioneaza soldatii sa nu aiba incredere in ei cu nici un pret, ci sa se pazeasca pe ei, sa nu se predea, ci sa-si pastreze steagul cu credinta, chiar cu pretul vietii.

Pentru soldatii lui Hristos este o regula de insemnatate intreaga, ca sa nu se dea pe ei vrajmasului, in lupta cu duhul cel rau, al acestei lumi. Si Hristos, ca Imparat si Capetenie a noastra in aceasta lupta, ne arata aceasta si ne atentioneaza despre aceasta. "Iata, v-am spus de mai inainte." (Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Sai. Primejdia este mare si vrajmasul oamenilor este mai cumplit si mai inselator decat oricare alt vrajmas pe care vi-l puteti inchipui. Domnul a grait despre aceasta si in alt loc: "iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau." (Luca 22:31). Satan cerceteaza oamenii fara incetare, chiar din ziua in care l-a inselat pe omul cel dintai - din ziua in care a pus stapanire pe libertatea oamenilor, si i-a indepartat de Dumnezeu, punandu-i in slujba lui. El il atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare inselare cu putinta, ademenindu-l cu fagaduieli mincinoase si aratandu-i o bogatie care nu exista. Nimeni nu este mai flamand decat el, dar el le arata paine celor flamanzi, chemandu-i sa se predea. Nimeni nu este mai dezbracat decat el, dar el ii atrage pe oameni spre culorile imbracamintii sale mincinoase si inchipuite. Nimeni nu este mai sarac decat el, dar el, ca un vrajitor de balci, freaca doua monede una de cealalta si arata privitorilor ca el pare sa aiba milioane. Nimeni nu a cazut mai jos decat el, dar el nu se opreste niciodata din spusul minciunilor, ca sa para ca este biruitor si ca soldatii lui Hristos sunt invinsi, ca si cum Hristos a fugit de pe campul de lupta si se ascunde. "El este mincinos si tatal minciunii" (Ioan 8:44), si toata puterea lui si toate averile lui nu exista cu adevarat. Lamurindu-i pe urmatorii Lui, de toate inselarile si de armele diavolului, Domnul Iisus le-a aratat, prin cuvant si prin fapta, cum sa reziste si cu care arme sa lupte.

Insusi Hristos este cea mai insemnata arma a noastra, a celor care Ii urmam Lui: venirea Lui printre noi si puterea Lui din noi, sunt armele noastre cele mai tari. Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arata Evanghelia sunt: "Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28:20). Si El s-a aratat cu adevarat de-a lungul veacurilor, in milioanele de luptatori neinfricati - apostoli, mucenici, marturisitori, Parinti purtatori-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase si sfinti barbati si femei; si toate astea nu s-au aratat numai in vremurile trecute, ci in chip lamurit si sigur si in zilele noastre, pentru toti cei care nu s-au supus duhului celui rau. El nu numai ca Se arata astazi, dar Se va arata si la sfarsitul veacurilor, pentru ca El a proorocit ca la sfarsitul veacurilor se vor arata martori insemnati (Apocalipsa 11:3). Mai este si puterea, care se vede limpede si neindoios, a Trupului si Sangelui Sau, Patima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubita si datatoare-de-viata, Invierea Sa si slava Sa fara de moarte. Voi, cei care sunteti lamuriti de puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neincetat (precum curentul electric) prin credinciosii Sai, aratati aceasta si altora! Si voi, cei care nu sunteti lamuriti, dar doriti sa va lamuriti, faceti tot ceea ce va cere Evanghelia si va veti lamuri. Lasati-i pe cei care se indoiesc cu rautate, sa ramana in indoiala lor. Ei nu-L lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei insisi; ei nu pun la indoiala pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni indata vremea cand nu se vor mai putea indoi, dar credinta nu li se va da lor.

Dar, pe langa existenta si puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai mare pret, in lupta impotriva duhului rau, Domnul Iisus ne-a mai daruit si alte feluri de arme, pe care sa le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocainta neschimbata, milostenia necurmata, rugaciunea neincetata, bucuria vesnica intru Domnul Iisus si frica de Judecata si de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind cu rabdare suferinta pentru Hristos, cu credinta si nadejde, si iertand ocarile, apoi privind aceasta lume ca si cum nici nu s-ar afla, luand parte la Sfintele Sale Taine, la privegheri si la postiri. Pomenim postirea la sfarsit, nu pentru ca postirea este arma cea mai neinsemnata - Doamne, sa nu ingadui aceasta! - ci pentru ca Evanghelia de astazi vorbeste despre postire si scopul nostru este sa vorbim despre aceasta Evanghelie.

"Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, iarta-va si voua Tatal vostru cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre." Acesta este inceputul Evangheliei de astazi. De ce incepe astfel? Puteti spune: ce legatura are aceasta cu postirea? Se leaga foarte strans, tot asa cum este o legatura foarte stransa intre postire si sfarsitul acestei Evanghelii, unde nu se vorbeste despre postire, ci despre adunarea bogatiilor, dar nu a celor de pe pamant, ci a celor din ceruri, unde molia si rugina nu le strica si unde furii nu le fura. Caci atunci cand postirea este inteleasa cu inteles adevarat, crestin, si nu in chipul legii, in chipul fariseilor, atunci iertarea ocarilor si infranarea de la lacomie inseamna post si acesta este postul cel mai insemnat, ori, daca vreti, cel mai bogat rod al postirii. Pentru ca, intr-adevar, are putina insemnatate infranarea de la mancare, daca nu exista infranare de la intoarcerea ocarii pentru ocara primita si de la inselarea cu bogatiile cele pamantesti.

Domnul nu ne porunceste cu taria puterii Sale: iertati oaemnilor pacatele lor! El ne lasa alegerea noastra libera, ca sa iertam sau nu. El nu va calca peste libertatea noastra, ca sa ne forteze sa facem ceva, caci in imprejurarea aceea, fapta noastra nu ar mai fi a noastra, ci a Lui, si nu ar mai avea aceeasi insemnatate ca atunci cand am fi facut-o in chip liber si cu voia noastra. Este adevarat ca El nu ne porunceste cu taria puterii Lui, dar El ne arata ce ni se va intampla daca nu facem voia Lui: "Nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre." Si cine ne va ierta noua pacatele noastre, daca nu Dumnezeu? Nimeni, fie in cer sau pe pamant; absolut nimeni. Oamenii nu ne vor ierta, pentru ca noi nu ii iertam pe ei, si Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru ca oamenii nu ne iarta pe noi. Atunci, unde ne aflam si unde ne vom afla noi? Ne vom sfarsi zilele sub un munte de pacate si, in viata viitoare, povara greutatii acelui munte va spori si mai mult in toata vesnicia. De aceea, sa ne obisnuim sa nu intoarcem ocara la ocara, raul pentru rau, ori razbunand pacatul prin pacat. Cand vezi un om beat tolanit in noroi, te vei tolani in noroi langa el? Sau vei incerca sa il ridici si sa-l scoti afara din noroi? Fiecare pacat este noroi si fiecare patima este betie. Daca fratele tau si-a rostogolit sufletul in noroiul pacatului, de ce sa-ti arunci sufletul tau sa zaca in acelasi noroi? Asadar, infraneaza-te de la ceea ce face fratele tau si grabeste-te sa-l ridici si sa-l curati, pentru ca tatal tau din ceruri sa te ridice pe tine si sa te curate de toate pacatele tale si sa te aseze intre ingerii Sai la Infricosatoarea Judecata.

"Cand postiti", spune Domnul, "nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Sa-au luat plata lor." Fatarnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii sa-i vada postind si sa-i laude pentru aceasta. Dar, intrucat nu toti oamenii ii pot vedea in fiecare zi, ce mananca si ce beau, atunci ei se straduiesc sa-si faca fetele lor ca sa arate ca postesc, ca ceilalti sa poata citi aceasta pe fetele lor. Isi smolesc fetele, facandu-le sa arate palide si triste, slabanoage si adancite. Ei nu-si ung fetele lor cu uleiuri inmiresmate si nu-si spala fetele lor. Si oamenii se uita la ei si se minuneaza si ii lauda. Oamenii ii rasplatesc minunandu-se; oamenii le dau lor rasplata postirii lor, laudandu-i. Ce mai pot astepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plata sa mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni si oamenii i-au laudat pentru aceasta. Cu adevarat ca ei si-au primit plata lor. Si Dumnezeu nu le mai datoreaza nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor in viata ce va sa vina.

"Tu insa, cand postesti", spune Domnul, "unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie." Aceasta este cea mai buna alcatuire ce o primim pentru postire. Iar intelesul de suprafata este deslusit. Cand postesti, fa aceasta pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului tau, nu pentru oameni. Nu este catusi de putin important ca oamenii sa vada si sa stie ca tu postesti - cu adevarat, este mai bine pentru tine ca ei sa nu vada si sa nu stie. Pentru aceasta tu nu astepti de la oameni nici o rasplata. Si ce-ti pot da ei, care, ca si tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu sa vada si sa stie. Si Dumnezeu va vedea oricum; nu poti sa ascunzi nimic de Dumnezeu. Asadar, nu arata postirea ta prin nici un semn vazut; El citeste aceasta in launtru, chiar in inima ta. Asa cum ti-ai uns capul inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti; si asa cum ti-ai spalat fata ta inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti. Fie ca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta - nici una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ti va spori meritul tau; daca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta nici nu te va mantui, nici nu te va duce la pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: "unge capul tau si fata ta o spala" rostite atat de hotarat, au intelesul lor launtric profund. Deoarece, daca Domnul S-ar fi gandit numai la capul cel trupesc si la fata cea trupeasca, cu siguranta ca El nu ne-ar fi poruncit sa ne ungem capul si sa ne spalam fata atunci cand posim. El ar fi spus ca este un lucru de mica importanta si lipsit de sens, unde se amesteca roadele postirii, sa-ti ungi sau sa nu-ti ungi capul, sa-ti speli sau sa nu-ti speli fata. Este limpede faptul ca, in adancul acestor cuvinte se ascunde un inteles tainic. De altfel, cel care intelege aceasta porunca a lui Hristos sub infatisarea ei de suprafata si incepe, mai ales atunci cand posteste, sa-si unga capul si sa-si spele fata, va cadea in chipul celalalt al fatarniciei. El va pune iarati in priveliste, inaintea oamenilor postirea sa, insa intr-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a cautat sa ne invete in chip lamurit, ca sa nu facem. Atunci, nu mai exista nici o indoiala ca aceasta porunca si are intelesul sau launtric. Care este acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel taierii imprejur, intregind taierea imprejur a inimii ca mijloc mantuitor, si socontind ca infatisarea de la suprafata a taierii imprejur ca nefiind mai importanta ca nesavarsirea acestei taieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, "unge capul tau" inseamna: unge mintea ta cu Duhul Sfant. Fiindca "capul" semnifica "mintea" si intregul suflet, si uleiul inmiresmat cu care se unge capul semnifica Duhul Sfant. Si aceasta inseamna: posteste de toate gandurile cele rele si infraneaza-te de la toate cuvintele nerusinate si fara de folos. Dimpotriva: umple-ti mintea cu gandurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curatiei, ale credintei si dragostei si cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfant. Fa la fel si cu limba ta - pentru ca vorbirea si mintea una sunt - fie ca te infranezi in intregime de la vorbire, ori, daca vorbesti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu si spre mantuirea sufletului. Fa la fel si cu inima ta: posteste de toata ura si de tot raul, zavistia si mandria, hula impotriva lui Dumnezeu si a omului, de orice pacat si poftire pacatoasa, patima si dorinta - infraneaza-te de la toate astea si lasa Duhul Sfant liber, ca sa semene in inima ta fiecare fel de planta sfanta si bine-placuta lui Dumnezeu, floare cereasca. Fa la fel cu voia sufletului tau: posteste de la fiecare scop pacatos si de la fapta pacatoasa, infraneaza-te de la tot raul si lasa Duhul Sfant liber, ca sa unga sufleul tau invartosat, cu uleiul inmiresmat al lui, sa-i vindece ranile si sa-l intoarca inspre Dumnezeu, sa-l indemne catre lucrarile cele bune si sa-l umple cu setea pentru fiecare buna lucrare care se afla in Dumnezeu.

Acesta este intelesul cuvintelor: "unge capul tau". Altfel spus: infraneaza si stapaneste omul tau launtric, care este de cea mai mare insemnatate, opreste-l de la fiecare rau si indeamna-l catre tot ceea ce este bun.

Ce inteles au cuvintele: "si spala fata ta"? fata semnifica omul pe dinafara, omul trupesc, simtitor - trupul omului. Sufletul se arata lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este fata omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simtirile si madularele trupului aratam lumii ce gandim, ce simtim si ce vrem. Limba transmite gandurile mintii, ochii arata simtamintele inimii si picioarele duc la bun sfarsit scopul sufletului.

"Spala fata ta" inseamna: curateste-ti trupul tau de savarsirea oricarui pacat, oricarei necuratii si oricarui rau. Infraneaza-ti simturile de la tot ceea ce este de prisos si primejdios; pazeste-ti ochii ca sa nu zaboveasca prin amestecarile acestei lumi; pazeste-ti urechile de la toate cele care nu slujesc mantuirii sufletului; pazeste-ti nasul, pentru ca sufletul tau sa nu inspire mirosul acestei lumi, care degraba se schimba in duhoare; infraneaza-ti limba si stomacul de poftirea de multa mancare si bautura; infraneaza-ti intregul tau trup, ca sa nu se faca peste masura de delicat, si sa nu-ti ceara mai mult decat ii are nevoie pentru vietuire. Pe langa toate acestea, infraneaza-ti mainile, ca sa nu bata si sa nu chinuiasca oamenii si animalele; infraneaza-ti picioarele ca sa nu te duca in pacat, sa nu te duca la petreceri prostesti, la distractii fara de Dumnezeu, la lupte si furturi. Si, impotriva tutturor acestora, fa din trupul tau o adevarata biserica pentru sufletul tau; nu fa din el o carciuma de la marginea drumului, unde se aduna talharii ca sa-si imparta prada si sa-si faca planuri pentru noi atacuri, ci biserica a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este intelesul cuvintelor: "si spala fata ta". Aceasta este postirea care duce la mantuire. Acesta este postul pe care il propovaduieste Hristos, post fara fatarnicie, post care scoate duhurile cele rele, si aduce omului biruinta slavita si roade bogate, atat in aceasta viata, cat si in cea urmatoare.

Este important sa observam aici, ca Hristos vorbeste mai intai despre cap si apoi despre fata - mai intai despre suflet si apoi despre trup. Fatarnicii posteau numai in trup si aratau oamenilor postirea lor prin mijloace trupesti. In contrast cu aceasta, Hristos aseaza postirea launtrica pe primul loc si apoi postirea din afara, trupeasca, nu pentru a socoti postirea trupeasca mai neinsemnata - caci El Insusi obisnuieste sa posteasca trupeste - dar sa incepem cu inceputul: mai intai se curateste izvorul si apoi raul; mai intai se curateste sufletul si apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai intai sa se straduiasca sa faca postirea in minte, inima si in voia lui, si apoi sa intregeasca postul cu bunavoire si bucurie in trupul sau, asa cum pictorul face mai intai privelistea in sufletul sau si apoi degraba si cu veselie, zugraveste privelistea cu mana. Asadar, postirea trupeasca trebuie sa fie cu veselie si nu cu tristete. De aceea Domnul foloseste cuvintele "unge" si "spala"; pentru ca, asa cum acestea aduc buna placere si bucurie omului celui trupesc, tot asa postirea - atat a sufletului, cat si a trupului - trebuie sa aduca veselie si bucurie sufletului omului. Caci postirea este o arma, o arma foarte puternica impotriva duhului rau. Soldatul care se afla pe campul de lupta, este aruncat la pamant atunci cand isi pierde armele, fiindca omul neinarmat este silit ori sa fuga, ori sa se predea. Si atunci cand i se dau arme, el se bucura din nou, pentru ca atunci isi poate pastra locul si poate rezista dusmanului. Cum ar putea crestinul sa nu se bucure, atunci cand el se inarmeaza cu postirea impotriva vrajmasilor celor mai infricosatori ai sufletului sau? Cum ar putea inima lui sa nu se bucure din nou si cum s-ar putea ca fata sa sa nu-i fie stralucitoare, atunci cand el vede in mainile sale o arma de care vrajmasul fuge cu mare tulburare?

Lacomia il face pe om posomorat si temator, dar postirea il face vesel si curajos. Si cum lacomia se lateste tot mai tare si mai tare, tot asa si postirea indeamna la rabdare tot mai mare. Imparatul David obisnuia sa posteasca vreme atat de indelungata, incat el singur spunea: "genunchii mei au slabit de post" (Psalm 108:23). Cand omul isi da seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creste ca sa posteasca tot mai mult.si harurile care vin prin postire sunt fara de numar. Prin postire, omul isi usureaza ata trupul, cat si sufletul de povara intunecimii si a invartosarii. Trupul sau se face usor si putergic si sufletul sau se face stralucitor si curat.

Prin postire, omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti si patrunde prin intunecimea vietii trupesti catre lumina Imparatiei lui Dumnezeu, catre adevaratul sau salas.

Postirea il face pe om puternic, hotarat si curajos, atat inaintea oamenilor, cat si inaintea dracilor.

Postirea il mai face pe om darnic, bland, milostiv si ascultator.

Prin postire, Moise a fost invrednicit de primirea Tablelor Legii din mainile lui Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a inchis cerurile, asa ca nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, si prin postire s-a curatit si a putut el sa mearga pana la Horeb ca sa vorbeasca cu Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbavit din groapa cu lei si cei Trei Copii, din cuptorul cu foc.

Prin postire, Imparatul David si-a inaltat inima la Dumnezeu si harul lui Dumnezeu a pogorat peste dansul si el a cantat rugaciunile cele mai dulci si mai minunate pe care le inaltase cineva vreodata lui Dumnezeu, inainte de venirea lui Hristos.

Prin postire, imparatul Iosafat i-a starpit pe vrajmasii sai, pe amoniti si pe moabiti (II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbaviti de osandirea lui Aman, cel care era al doilea dupa imparat (Estera 4:3).

Prin postire, cetatea Ninive a fost izbavita de la naruirea pe care o proorocise proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezatorul a ajuns cel mai mare dintre cei nascuti din femeie.

Inarmat cu postirea, Sfantul Antonie a biruit toate cetele dracilor si le-a alungat de la el. Ce? Numai Sfantul Antonie? O armata fara de numar de sfinti crestini, atat barbati, cat si femei, s-au curatit prin postire si au ajuns cei mai mari eroi din istoria omenirii. Intrucat ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit - pe ei insisi. Si biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea si pe Satan.

(Sfantul Vasile spune: "Postirea intareste mintea."

Sfantul Diodor: "Postitorii adevarati se infraneaza de la mancare nu pentru ca ei socotesc ca lucrul aceasta este rau in sine, ci pentru ca, prin infranare, sa-si pazeasca partile zburdalnice ale trupului."

Si fericitul Ieronim: "Dumnezeu, Ziditorul si Domnul universului, nu are nevoie de chioraitul intestinelor din burta, dar fara aceasta nu poate exista fapta buna: aliter pudicitia tuta esse non possit.")

Si in cele din urma, nu Domnul Iisus Insusi Si-a inceput preotia dumnezeiasca a mantuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Si, in felul acesta, nu El a fost Acela care ne-a aratat in chip lamurit, ca trebuie sa punem inceput bun vietii noastre de crestini cu ajutorul postirii? Mai intai postul si apoi tot restul vine dimpreuna cu postirea si prin postire. Prin exemplul Sau personal, Domnul ne-a aratat ce arma puternica este postirea. Cu aceasta arma, El l-a biruit pe Satan in pustiu, cu ea a iesit biruitor asupra celor trei patimi satanice principale, cu care L-a ispitit Satan: iubirea de lenevire, iubirea de marire si iubirea de arginti. Acestea sunt trei patimi pierzatoare, cele mai mari capcane in care vrajmasul diavol ademeneste pe soldatii lui Hristos.

Iubirea de arginti descide usa altor patimi; dupa cum spune Apostolul, "radacina tuturor relelor" (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Isi incheie invatatura despre postire atentionandu-ne sa nu avem iubire de arginti, sa ne infranam de la bunatatile cele care se ingramadesc sa ne piarda sufletul, care sucesc inimile de la Dumnezeu si ascund sufletul in pamant: "Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta." Cel care aduna comori pamantesti aduna pentru sine chin si teama. Unul ca acesta se pierde in comorile sale si inima lui este acoperita de tarana. (Petru Damaschinul spune: "Este adevarat ca multi sfinti din vremurile de odinioara aveau bogatii mari, ca Avraam, Iov, David si multi altii, dar ei nu aveau patima iubirii de averi, pentru ca ei priveau toate lucrurile ca apartinand lui Dumnezeu.")

Intotdeauna avem cu noi comorile care sunt ale noastre, fie pe pamant, fie in cer. Gandurile noastre insotesc comorile noastre, inimile noastre sunt alaturi de comorile noastre, tot la fel este si cu voia noastra - fie pe pamant sau in cer. Noi suntem legati de comorile noastre asa cum raul este legat de albia sa - fie pe pamant sau in cer. Daca ne adunam comori pe pamant, vom fi bogati o vreme, dar vom fi saraci intreaga vesnicie; iar daca ne adunam comori in cer, vom fi saraci o vreme, dar vom fi bogati intreaga vesnicie. Si una si cealalta sunt lasate, ca noi sa alegem dupa voia noastra. In aceasta libertate de alegere se afla slava noastra, dar si chinuirea noastra. Daca alegem comorile cele vesnice care nu pot fi atinse de molii, de rugina sau de furi, slava noastra va fi vesnica. Daca, totusi, noi alegem celelalte comori, pe care trebuie sa le pazim de molii si de rugina si de furi, chinuirea noastra va fi vesnica.

Semnificatia launtrica a comorilor pamantesti are in sine, desigur, intreaga invatatura pamanteasca, cultura pamanteasca si rangurile pamantesti, in masura in care sunt despartite de Dumnezeu si de Evanghelie. Uitarea roade aceasta comoara ca si molia, necazurile si suferintele o macina precum rugina roade fierul, si duhul rau o slabeste si o fura ca un hot. Alegerea comorilor ceresti, potrivit acestui inteles launtric, inseamna imbogatirea mintilor noastre cu cunostinte despre existenta lui Dumnezeu si despre voia Lui, si imbogatirea inimilor si sufletelor noastre cu cunoasterea Evangheliei, pentru ca numai aceste comori singure nu cad prada vremelniciei, vatamarii si furtului. Alegand asemenea comori, indata le dam lui Dumnezeu spre pastrare. Si ceea ce este dat lui Dumnezeu in grija spre buna pastrare, nu mai este atins de molii, de rugina sau de furi. Dumnezeu va trimite aceste comori sa ne astepte, cand, dupa moartea noastra, vom merge sa-L intalnim. Aceste comori ne vor fi aduse inaintea fetei lui Dumnezeu. Dar toate celelalte comori care, aici, pe pamant, ne-au despartit si ne-au indepartat de Dumnezeu, ne vor desparti si ne vor indeparta de El in cer in vecii vecilor. Pentru ca, daca ne-am lipit inimile de comorile pamantesti, ne-am daruit sufletele lui Satan. Si atunci vom fi ca soldatii care au fost necredinciosi si s-au dat dusmanului lor infricosator si uneltitor.

Asadar, sa deschidem bine ochii cat mai este vreme. Sa fim ferm hotarati ca biruinta cea de pe urma nu va fi a diavolului si a slujitorilor lui, ci a lui Hristos, Imparatul si Stapanul nostru. Atunci, sa ne grabim sa luam arma cea biruitoare pe care ne-a daruit-o El pentru lupta - postul cel drag - arma care se afla in mainile noastre este pentru noi stralucitoare si purtata cu maretie, dar pentru vrajmasul nostru, ea este infricosatoare si aducatoare de moarte.

Sa ne infranam de la mancare si bautura multa, pentru ca inimile noastre sa nu cada (Luca 21:26) si sa nu pierim in stricaciune si intunecime.

Sa ne pazim sa de la alegerea comorilor celor pamantesti, pentru ca Satan sa nu ne desparta de Hristos si sa ne dea in gand sa ne predam.

Si cand postim, sa nu postim ca sa fim laudati de oameni, ci pentru mantuirea sufletelor noastre si slava Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe Care Il maresc ingerii si sfintii din cer si dreptii pe pamant, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
din Predici - Sf.Nicolae Velimirovici)

[sergiu.c]

[VIDEO]Lectia pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Adam

[sergiu.c]

LUMINA DE PE MUNTE - PR.ARSENIE BOCA


Astăzi aţi ascultat o parte din „Predica de pe Munte" a Mântuitorului. - Ce minunat ar fi dacă ne-am putea şi noi strămuta peste veacuri în urmă şi să fim şi noi printre ascultătorii de atunci ai Mântuitorului.

Aşa gândeam odată, când eram mai mic. Dar dorul de copil nu m-a părăsit, ci s-a întărit. Poate că pentru dorul acesta a zis Iisus, înălţându-Se la Cer: „Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului". Aşadar şi noi suntem contemporanii lui Iisus. De altfel numai aşa şi putem pricepe Evanghelia Sa, ca oarecum auzind-o de la El, văzându-L pe El trăind-o, - căci tot trăirea rămâne cea mai bună tâlcuire. Ceea ce eşti vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.

Astăzi, la începutul marelui post al învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-1 iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fară aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri". Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fară să ne dăm seama, aşa:„Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri", -ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fară margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi !" Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni - nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten", deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă „iertarea din inimă", care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. - De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.

2. Despre post.

Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă !" Deci nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne deprindem de-aici.

Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu". A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus; - ceea ce ar fi o ocară. Deci iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i 1-a dat Dumnezeu şi ni 1-a descoperit prin Isaia proorocul: Isaia 58:

„1. Strigă din toate puterile şi nu te opri; dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă; spune poporului Meu păcatele sale...

2. în fiecare zi Mă caută, căci ei vor să ştie căile Mele, ca un norod ce faptuieşte dreptatea şi de la pravila Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi li-e drag să se apropie de Dumnezeu,

3. zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi ? La ce să ne mai smerim sufletul, dacă Tu nu iei aminte ? - Pentru că în zilele posturilor voastre vă găsiţi de lucru şi asupriţi pe supuşii voştri.

4. Spre judecăţi şi sfadă postiţi şi bateţi cu pumnul pe cel smerit; nu postiţi cum se cade zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

5. Oare postul acesta îmi place Mie ? De ţi-ai încovoia ca un cerc grumazul tău şi ţi-ai aşterne sac şi cenuşă, nici aşa nu se va chema post."

- Oare de ce zice aşa ? - Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti, -care, de multe ori sunt nedreptăţi asupra altora. Fii sigur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai.

„6. Ştiţi voi postul care-Mi place Mie ? zice Domnul. Rupeţi lanţurile fărădelegii, dezlegaţi legăturile nedrepte, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.

7. împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte săracii în casa ta; pe cel gol îmbracă-1 şi nu te ascunde de cel de-un neam cu tine.
8. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi se va grăbi tămăduirea ta şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.

9. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi şi încă grăind tu, va zice: aici sunt! Şi vei lepăda de la tine asuprirea, arătarea cu degetul şi vorba fară rost.

10. Dacă vei da flămândului pâine din sufletul tău, şi vei sătura sufletul cel amărât, lumina ta va străluci în întunerec şi bezna din tine va fi ca miezul zilei.

11. Domnul îţi va fi mereu povăţuitor şi va sătura sufletul tău şi în pustie. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.

12. Pe dărâmăturile tale vechi vor fi zidiri din nou, vei pune temelia cea străveche, şi te vei chema tocmitor de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să se poată locui."

Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci.

3. Comori veşnice

A treia învăţătură pe care ne-o dă Iisus e aceasta: „Adunaţi-vă vouă comori în Cer", căci acolo nu au soarta comorilor primejduite de pe pământ. - Poate că unii iarăşi au nedumeriri despre existenţa cerului. Nu cumva cerul ăsta e o ficţiune, creat de neputinţa rezolvării fericirii aici, şi acum, pe pământ ? - Şi de aceea e amânat şi închis într-o împărăţie metafizică ! - Nu ne trebuie nici un „Cer"; tot ce dorim e aici „pe pământ!" vor zice alţii dintre ei.

- Sigur că da; dar dacă nu eşti cu Iisus pe munte, din crisalida ta de carne, n-ai nici o vedere spre larg, nici o geană de cer, nici o revelaţie de Duh. E povestea cu puiul care n-a vrut să iasă din găoace, pe motiv că nu este altă lume, mare şi cu soare, afară de găoacea lui. Aşa-s şi unii oameni.

Pentru rezolvarea greutăţii acesteia folosesc aci şi cugetarea unor gânditori ai vremilor noastre. Iată ce zice primul: „E firească necesitatea ideală de-a descoperi în sfera veşniciei cheia cunoaşterii pentru lumea naturală, dependentă cu desăvârşire de cea transcendentă. Lumea aceasta e plină de contraste, de paradoxuri inexplicabile pentru mintea omenească. Lumea văzută poate fi explicată numai prin cea veşnică, dumnezeiască, dar exclusiv cu ajutorul unei fiinţe mijlocitoare, aparţinând ambelor lumi." (VI. Soloview, Ausgewălte Werke t. 3, p. 151). Iar celălalt zice: „Umanismul voia să înlăture tot ce era greu, problematic şi tragic în om, pentru a-1 face fericit pe pământ. Dar aceasta e numai negarea omului, ca a unei fiinţe aparţinând la două lumi, ca părtaş al lumii necesităţii naturale şi al împărăţiei libertăţii supranaturale. îndată ce Dumnezeu e înlăturat şi omul divinizat, omul cade în subomenesc, pentru că omul rămâne om cu adevărat, numai până ce este fiul, sau „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". (N. Berdiaeff „Antropodicee" în „Gestliches Cristentum" v 2 pp. 272-5).

Deci trebuie postit şi de acel desfrâu al minţii, care caută să se ascundă de Dumnezeu (Geneza 3,8), căutând să-I năruie Cerul, să despartă lumea de El, pentru desfrâul ei cu pământul. Mintea fară har e o făclie stinsă. Dar când în suflet se arată zorile, ne vom da seama că viaţa noastră, trăită numai pământeşte, e o călătorie în pierdere şi nu ne putem apăra comorile. Deci de bună seamă că le vom da de bună voie. Numai dându-le de bună voie le schimbăm valoarea strămutând-o unde n-o mai fură nimeni, şi: „Unde va fi comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră".

Dar cu adevărat comoara, mai de preţ decât lumea, e însăşi persoana lui Iisus, care se face nu numai contemporanul nostru în vreme, dar se face şi suflet al sufletului nostru; se face şi viaţa noastră, se face şi mintea noastră. Atunci, - zice Scriptura şi Părinţii - „veţi avea mintea şi simţirea care erau în Iisus" (Filipeni 2,5).

De aceea zicem că numai viaţa însăşi a lui Iisus explică Evanghelia Sa cel mai bine. Ca s-o înţelegem şi noi, e limpede că ne trebuie Acelaşi comentar: Lumina de pe munte.

- Şi o putem avea !

Prislop. 6.III.49.

[sergiu.c]

Plângerea lui Adam - Sf.Siluan Athonitul

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc". Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!"

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: „Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii". Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam:

„Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie şi iubire."

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

„Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi."

***

Adam plângea:

„Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş suferi şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc."
După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

„Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi."

„Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi."

***

Dumnezeu este iubire nesăturată şi cu neputinţă de descris.

Adam mergea pe pământ şi de multele sale suferinţe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; şi când trupul lui era neputincios şi nu mai putea vărsa lacrimi, chiar şi atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu şi însăşi această iubire îl atrăgea cu putere spre El.

„O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înţelege cum tânjeai după Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pământ; mic este focul în mine şi iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântarea Domnului, ca sufletul meu să se veselească în Domnul şi să se lupte să-L laude şi să-L slăvească cum îl laudă în ceruri heruvimii şi serafimii şi cum toate cinurile cereşti ale îngerilor îi cântă cântarea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cântă-ne cântarea Domnului, ca tot pământul să te audă şi toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea spre Dumnezeu şi să se bucure de răsunetul cântării cereşti şi să uite amărăciunile lor pe pământ!"

***

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua şi noaptea se avântă nesăturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neîncetat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi raiul, şi după cădere îl căuta cu lacrimi.

— O, Adame, părintele nostru, vorbeşte-ne nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pe Dumnezeu pe pământ, a cunoscut şi raiul, dulceaţa şi veselia lui, şi acum tu vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spu-ne-ne cum este preaslăvit Domnul pentru patima Sa şi ce fel de cântări se cântă în ceruri şi cât de dulci sunt aceste cântări, pentru că sunt cântate prin Duhul Sfânt.

Vorbeşte-ne de slava Domnului, cât de milostiv este El, şi cât de mult iubeşte zidirea Sa.

Vorbeşte-ne de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cum este ea mărită în ceruri şi cu ce fel de cântări este ea fericită.

Spune-ne cum se bucură acolo sfinţii şi cum strălucesc de har, cum iubesc ei pe Domnul şi cu ce smerenie stau înaintea lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie şi bucură sufletele noastre întristate. Spune-ne ce vezi în ceruri?...

De ce taci?... Doar tot pământul e în întristare...

Sau din pricina iubirii lui Dumnezeu nu-ţi mai poţi aduce aminte de noi?

Sau vezi pe Maica Domnului în slavă şi nu te poţi smulge din această vedere şi nu vrei să ne spui un cuvânt de mângâiere, nouă, celor ce suntem copleşiţi de întristare, ca să uităm amărăciunea ce domneşte pe pământ?

***

O, Adame, părintele nostru, tu vezi întristarea fiilor tăi pe pământ. De ce taci?

Şi Adam a zis:

— Copiii mei, lăsaţi-mă în pace. Nu mă pot smulge din iubirea lui Dumnezeu şi să vorbesc cu voi. Sufletul meu e rănit de iubirea lui Dumnezeu şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum pot să-mi mai aduc aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu se mai pot gândi la cele pământeşti.

— O, Adame, părintele nostru, ne-ai părăsit pe noi, orfanii tăi. Iar noi suntem în amărăciune pe pământ. Spu-ne-ne ce să facem ca să plăcem lui Dumnezeu? Priveşte la copiii tăi împrăştiaţi pe pământ, împrăştiaţi şi în gândurile inimii lor. Mulţi au uitat pe Dumnezeu, trăiesc în întuneric şi se duc în prăpastia iadului.

— Nu tulburaţi odihna mea. Văd pe Maica Domnului în slavă şi cum m-aş putea smulge din această privelişte şi să grăiesc cu voi? Văd pe sfinţii proroci şi pe apostoli şi toţi sunt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Umblu prin grădina raiului şi peste tot văd slava Domnului, pentru că Domnul este în mine şi m-a făcut asemenea Lui. Aşa îl preamăreşte Domnul pe om, încât în face asemenea Lui.

— O, Adame, suntem doar copiii tăi. Spune-ne nouă, celor copleşiţi de întristare pe pământ, cum putem moşteni raiul, ca şi noi să vedem, ca şi tine, slava Domnului? Sufletul nostru tânjeşte după Domnul, însă tu viezi în ceruri şi te bucuri de slava Domnului. Rugămu-te, mângâie-ne pe noi!

— De ce strigaţi la mine, copiii mei? Domnul vă iubeşte şi va dat poruncile Lui. Păziţi-le: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul de păcatele voastre, ca să puteţi fi gata să întâlniţi pe Domnul. Domnul a zis: „Iubesc pe cei ce Mă iubesc şi-i voi preamări pe cei ce Mă preamăresc".

— O, Adame, roagă-te pentru noi, copiii tăi. Sufletul nostru e mâhnit, copleşit de multe întristări.

***

-O , Adame, părintele nostru, tu viezi în ceruri. Şi vezi pe Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Vezi heruvimii şi serafimii şi pe toţi sfinţii, şi auzi cântările cereşti, a căror dulceaţă a făcut ca sufletul tău să uite pământul. Dar noi suntem mâhniţi pe pământ şi tânjim mult după Dumnezeu. Puţin foc mai este în noi, ca să iubim fierbinte pe Domnul. Spune-ne: Ce trebuie să facem ca să aflăm raiul?

Şi Adam a răspuns:

— Lăsaţi-mă în pace, copiii mei, pentru că din pricina dulceţii iubirii lui Dumnezeu nu-mi mai pot aduce aminte de cele de pe pământ.

— O, Adame, sufletele noastre tânjesc şi întristările ne împovărează. Spune-ne un cuvânt de mângâiere. Cântă-ne una din cântările pe care le auzi în ceruri, ca tot pământul să o audă şi oamenii să uite amărăciunea lor... O, Adame, suntem mâhniţi foarte.

— Lăsaţi-mă în pace. Vremea întristărilor mele a trecut. Din pricina frumuseţii raiului şi a dulceţii Duhului Sfânt nu-mi mai pot aduce aminte de pământ. Dar vă spun: Domnul vă iubeşte, trăiţi şi voi în iubire, fiţi ascultători faţă de cei ce vă stăpânesc, smeriţi inimile voastre, şi Duhul Sfânt va via întru voi. El vine în suflet cu linişte, îi dă pacea şi fără cuvinte dă mărturie de mântuirea lui. Cântaţi lui Dumnezeu în iubirea şi smerenia duhului, căci de aceasta se bucură Domnul.

— O, Adame, părintele nostru, ce să facem? Cântăm, dar nu este în noi nici iubire, nici smerenie.

— Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El îl iubeşte pe om şi îi dă toate. Şi eu m-am căit mult şi m-am întristat mult, pentru că am întristat pe Domnul şi pentru păcatul meu am pierdut pacea şi iubirea pe pământ. Lacrimile mele îmi şiroiau pe faţă şi îmi umpleau pieptul şi pământul; şi pustia auzea gemetele mele. Nu puteţi înţelege întristarea mea, nici cum hohoteam după Dumnezeu şi rai. în rai eram bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi nu cunoşteam nici o suferinţă. Dar când am fost izgonit din rai, frigul şi foamea au început să mă chinuie;fiarele şi păsările care în rai erau blânde şi mă iubeau, s-au făcut sălbatice şi au început să se teamă şi să fugă de mine. Gândurile rele mă chinuiau; soarele şi vântul mă ardeau; ploaia mă muia; bolile şi toate suferinţele pământului mă chinuiau, dar am îndurat toate şi am nădăjduit cu tărie în Dumnezeu.

Faceţi şi voi ostenelile pocăinţei: iubiţi întristările, us-caţi-vă trupurile voastre, smeriţi-vă şi iubiţi pe vrăjmaşi, ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască întru voi, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla împărăţia cerurilor.

Dar pe mine să mă lăsaţi în pace: acum iubirea de Dumnezeu m-a făcut să uit pământul şi tot ce se află pe el, am uitat chiar şi raiul pe care l-am pierdut, pentru că văd slava Domnului şi slava sfinţilor, care strălucesc şi ei de lumina feţei lui Dumnezeu, asemenea Lui.

— O, Adame, cântă-ne o cântare cerească, ca tot pământul să o audă şi să se desfete în pace de iubirea lui Dumnezeu. Am vrea să auzim aceste cântări: ele sunt dulci, pentru că sunt cântate prin Duhul Sfânt.

***

Adam pierduse raiul pământesc şi îl căuta plângând: „Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!" Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?

(din Intre iadul desnadejdii si iadul smereniei - Cuviosul Siluan Athonitul)