3 postari la acest topic

[emil]

[I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23]. ''Cand cel tare si inarmat isi pazeste curtea, avutiile lui sunt in pace; dar cand unul mai tare vine asupra lui si-1 infrange, ii ia toate armele pe care se bizuia, iar prazile de la el le imparte.'' Aceasta pilda lamureste felul in care Domnul strica stapanirea demonica asupra sufletelor. Cata vreme sufletul se afla in pacat, il stapaneste duhul rau, chiar daca nu vadeste intotdeauna acest lucru. El este mai puternic decat sunetul, drept care nici nu se teme ca acesta se va rascula; il stapaneste si il tiraniseste fara sa intampine vreo impotrivire. Atunci insa cand Domnul intra in suflet, atras de credinta si pocainta, strica toate legaturile satanicesti, alunga demonul si il lipseste de orice putere asupra acelui suflet; si atata vreme cat sufletul slujeste Domnului, demonii nu pot sa puna stapanire pe el, caci este puternic prin Domnul, mai puternic decat ei. Atunci cand sufletul pacatuieste si se abate de la Domnul, demonul navaleste iar si i se face sarmanului suflet mai rau decat inainte. Aceasta este obsteasca randuiala nevazuta a intamplarilor din lumea duhovniceasca. Daca ni s-ar deschide ochii mintii, am vedea cum duhurile rele se lupta cu sufletele in intreaga lume: biruinta inclina ba de o parte, ba de cealalta, dupa cum sufletele au partasie cu Dumnezeu prin credinta, pocainta si ravna pentru fapte bune, sau se departeaza de El prin nepasare, trandavie si racire fata de bine.(Sf.Teofan Zavoratul)

[Luca.O]

[II Cor. 10,7-18; Mc. 3,28-35]. ''Cine va huli impotriva Duhului Sfant nu are iertare in veac.'' Oare e greu sa cazi in acest pacat infricosator? Nicidecum, caci iata care sunt pacatele de acest fel: ''Nadajduirea multa si fara de masura in harul lui Dumnezeu; deznadajduirea sau nenadajduirea in milostivirea dumnezeiasca; impotrivirea fata de adevarul invederat si intarit de fapte si lepadarea de credinta crestineasca dreptmaritoare. Altii mai adauga aici si pizma fata de darurile duhovnicesti pe care le primeste aproapele de la Dumnezeu; cerbicia in pacat si invechirea in rautate; neingrijirea de pocainta pana la iesirea din aceasta viata'' (Spovedania Ortodoxa, partea a treia, intrebarea a 38-a). Iata cate cai spre acest pacat! Apuca-te de oricare din ele si iti va fi dupa aceea greu sa mai dai inapoi, incat te va tara in prapastie, impotrivirea fata de adevar incepe prin indoieli marunte, zamislite dintr-un cuvant sau dintr-o scriere rea. Daca nu vei lua aminte la ele si nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinta si la incapatanarea in necredinta. Si la deznadejde se ajunge tot prin nebagare de seama: ''O sa ma pocaiesc'', zice omul, si pacatuieste. Si tot asa de cateva ori; apoi, vazand ca pocainta nu mai vine, isi spune in sine: ''Asa mi-e dat, nu pot sa ma infranez'', si se lasa cu totulin voia pacatului. Se aduna adanc de pacate; si totodata se aduna adanc de impotriviri fata de chemarile vadite ale harului dumnezeiesc. Atunci cand omului ajuns in aceasta stare ii trece prin minte sa se indrepteze, adancul de pacate il covarseste, iar impotrivirea fata de har ii rapeste indrazneala de se apropia de Domnul, si el hotaraste: ''Pacatul meu este prea mare ca sa poata fi iertat''. Iata si deznadejdea! Pazeste-te de samanta necredintei si iubirii de pacat, si nu vei cadea in acest adanc.(Sf.Teofan Zavoratul)

[Luca.O]

Sfantul Teofan Zavoratul
Ce iubitor e Domnul cu copiii! Dar cine nu-i iubeşte pe copii? Cu cât trăieşte omul mai mult, cu atât ajunge să-i îndrăgească mai tare pe copii, în ei se vede o prospeţime a vieţii şi o curăţie a obiceiurilor pe care nu este cu putinţă să nu le iubeşti. Unora le trece prin cap, privindu-i pe copii, că păcatul strămoşesc nu există, că fiecare cade singur, atunci când creşte şi se întâlneşte cu imboldurile potrivnice firii, pe care, i se pare lui, nu are cum să le biruiască. Fiecare cade singur, însă păcatul strămoşesc oricum există. Apostolul Pavel vede în noi legea păcatului, care se împotriveşte legii minţii. Această lege, la fel ca o sămânţă, nu se vede la început, ci mai apoi se vădeşte şi trage la păcat. Astfel, cei născuţi din leproşi nu-şi vădesc boala până la o anumită vârstă, iar apoi aceasta se arată şi începe să-i roadă la fel ca pe părinţii lor. Dar unde a stat până atunci lepra? înlă-untrul lor. Aşijderea şi păcatul strămoşesc: se ascunde până la o vreme, iar apoi iese la iveală şi săvârşeşte lucrarea sa. Mediul din jur are mare însemnătate şi pentru înăbuşirea acestui păcat, şi pentru sporirea lui. De nu ar fi în jur elemente păcătoase, păcatul ascuns nu ar avea din ce să se hrănească şi poate că sar usca de la sine; necazul nostru este însă că în jur sunt totdeauna multe lucruri care ajută creşterea lui. Mult păcat este şi în societate; dar toate acestea nu ne fac neapărat păcătoşi. Păcatul este întotdeauna lucrarea libertăţii: luptă-te şi nu ai să cazi. Cade numai acela care nu vrea să se lupte. De ce nu vrem să ne luptăm? Aici nu este lege: vreau, pentru că vreau, şi nu vreau, pentru că nu vreau; totul se întemeiază pe libertate; dincolo de ea nu poţi trece.

[Luca.O]

''Cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si poftele.'' Acum, aceasta randuiala s-a intors pe dos: oamenii isi rastignesc trupul, dar nu impreuna cu patimile si poftele, ci prin patimi si pofte. Cum isi mai chinuiesc ei trupul, in ziua de azi, prin imbuibare, betie, fapte de desfranare, danturi si petreceri! Nici stapanul cel mai lipsit de omenie nu-si chinuieste astfel vita lenesa. Daca ar fi sa dam trupului nostru libertate si minte, primele sale cuvinte ar fi indreptate impotriva stapanului sau, sufletul, pentru faptul ca acesta se amesteca in chip nelegiuit in treburile lui, umplandu-1 de patimi care-i sunt straine si, implinindu-si-le in el, il chinuieste.De fapt, trebuintele trupului nostru sunt simple si nepatimase.Priviti la dobitoace: nu se imbuiba, nu dorm peste masura si, implinindu-si trebuintele trupesti la vremea lor, raman dupa aceea linistite un an intreg. Doar sufletul, uitandu-si nazuintele mai bune, si-a scos din trebuintele simple ale trupului o multime de nazuinte impotriva firii sale, care au devenit, prin lipsa de masura, nefiresti si pentru trup. Totusi, pentru a taia din suflet patimile trupesti care s-au incuibat in el, trupul trebuie neaparat rastignit, insa in cu totul altfel: adica nedandu-i libertate si cele de trebuinta, ori implinindu-i trebuintele intr-o masura neasemuit mai mica decat ar cere-o firea sa.(Sf.Teofan Zavoratul)