8 postari la acest topic

[emil]

Numele Evenimentului: Intampinarea Domnului
Data Evenimentului: 2 Februarie 2011 (Single Day Event)
Calendarul in care s-a postat: Calendar Resurse Ortodoxe

Cuvînt la Întîmpinarea Domnului şi despre jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu
(2 februarie)

După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecînd patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maică plecînd din Betleem cu Sfîntul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtînd pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întîi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rînduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperămîntul necurăţiei sale; de tot lucrul sfînt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, pînă ce se vor sfîrşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi cînd se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dînsa preotul şi se va curăţi".

Despre punerea înaintea Domnului a celui dintîi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintîi născut (parte bărbătească), care deschide pîntecele". Şi iarăşi: "Pe cel întîi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, cînd s-au cruţat cei întîi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întîi născuţi în biserică, dîndu-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărît al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfînt preţuia cam vreo trei lei.

Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.

Nevătămată şi curată a rămas Fecioara după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvîntat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecînd mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminînd-o cu dumnezeiasca lumină a harului.

Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără strică-ciune pe Dumnezeu Cuvîntul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lîngă aceasta fiind şi smerită, nu se mîndrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătînd în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mîndria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrînd foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărînd păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întîi născut, cum se spune: "Au adus părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pîntecele, sfînt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mîinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicînd:

"Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mîntuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pîntecelui meu cel întîi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfînt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întîi născut - şi Care este al Tău mai întîi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorît, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întîi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvîntul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pămîntul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rînduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sîngele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc".

Unele ca acestea zicînd, a pus pe iubitul ei Fiu în mîinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mîinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărît, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului.

Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfîntul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzînd cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cîrti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţîndu-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezînd, sfîntul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mîinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rînduiască toate, adică să facă astfel ca fecioara să nască şi după naştere să rămîie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat".

În aceeaşi vreme cînd părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dînsul, în biserică a venit, purtîndu-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfîntul Simeon, bătrînul, om drept şi credincios, aşteptînd mîngîierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, pînă ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenrea şi cele şaptezeci de săptămîni de cîte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfîrşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lîngă aceasta, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfînt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurînd pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscînd, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sîrguinţă şi, primind în mîini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cîntînd şi zicînd: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvîntul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gîndurile mele, în toate zilele aşteptîndu-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, cînd vei veni. Acum, văzîndu-Te, pace am cîştigat şi de grijă scăpînd, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducînd părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.

Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sînt mîhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădînd mîhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sînul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mîntuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicînd: "Am dat în Sion mîntuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurata Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfîntul şi dreptul bătrîn, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrîn. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrîn spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

Deci, i-a binecuvîntat Simeon, lăudînd şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfîntul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfînta Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dînsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvîntul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spînzurîndu-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, cînd vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tînguire".

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrînise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămînînd văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

Auzind şi văzînd aceasta, fariseii şi cărturarii cîrteau în inimile lor, mîniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mîniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.

Atunci Sfîntul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfîrşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplîndu-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dînsul (Luca 2,40).

Prăznuirea Întîmpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întîmpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sînt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini:

Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începînd din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început cîte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi cîte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpînii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pămînt, încît toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor căzînd sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzînd pe dînsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pămînt cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întîmpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu.

Venind ziua Întîmpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, cînd a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvîrşire şi cutremurul pămîntului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Vizioneaza Evenimentul din calendar

[emil]

Cuvant la 2 Februarie,ziua Întâmpinarea Domnului - SF.IOAN GURA DE AUR

„ Si prin sufletul tau va trece sabie” (Luca II, 35)

Pentru ce cei cucernici si drepti se cerceteaza cu suferinta

Pentru ce si oamenii cei cucernici se cerceteaza cu tot felul de suferinte, eu iubitilor pot sa va arat sapte pricini.

De aceia luati aminte si ma ascultati ca pe viitor nu ve-ti avea dezvinovatire cand va ve-ti scandaliza de cele ce se petrec in lume, adica de nenorocirea celor imbunatatiti si nu va veti lamuri despre acest lucru ca si cand nu a-ti avea nici un motiv.

Primul motiv pentru care si cei cucernici sunt cercetati de suferinta este, pentru ca ei sa nu se innalte pentru faptele cele bune si pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea ca si sfintii si cei cucernici sunt oameni neputinciosi si atunci cand cineva va sfatuieste sa-i urmati, bunaoara pe Petru si Pavel sa nu puteti zice ca aceia ar fi dobandit cu totul alta fire si nu pot fi urmati. Patimirile lor arata ca si ei au fost oameni ca si noi.

A treia pricina este ca puterea lui Dumnezeu sa se arate tare intru slabiciune si sa biruiasca chiar catusele si asa sa se inmulteasca slava lui Dumnezeu!

Al patrulea, pentru ca rabdarea ceior cucernici, cu atat mai dovedita sa fie si sa se arate ca ei nu pentru plata au slujit lui Dumnezeu, ci chiar si in mijlocul nenorocirii ei au aratat cea mai mare dragoste catre Dansul.

A cincea pricina este ca toti cei cazuti in nenorocire, la privirea celor cucernici si a suferintelor lor sa poata afla mangaiere si imbarbatare.

A sasea pricina este ca noi sa gandim la inviere si la nemurire, cand noi vedem pe un om drept plini de fapte bune, care petrece viata sa cea pamanteasca in nenumarate trude si nevrand suntem siliti a gandi la judecata cea de apoi. Caci daca oamenii nu lasa fara plata si fara raspltire pe cei ce poarta greutati, pentru ei, cu cat mai mult Dumnezeu va rasplati pe aceia care atat de mult au rabdat pentru El. Daca Dumnezeu vrea asa, atunci la sfarsitul acestei vieti trebuie sa vina alta in care ei sa-si ia rasplata pentru patimirile lor de pe pamant, in sfarsit al saptelea motiv este ca cei cucernici prin necazuri maj mult se adeveresc si se fac vrednici de o rasplatire mai mare.

Insa noi trebuie sa dovedim aceste pricini cu Sfanta Scriptura si sa aratam ca cele zise nu sunt numai vorbe omenesti ci invatatura Sfintei Scripturi. Atunci invatatura mea va avea mai multa incredintare si va patrunde mai adanc in sufletele voastre.

1. Deci mai intai Dumnezeu pentru aceia trimite nenorocire celor cucernici, pentru ca ei sa gandeasca despre sine masurat si cumpatat si ca ei sa nu se inalte pe sine pentru faptele cele bune si pentru meritele lor; avem marturie pe David si pe Pavel. Acela zice: „Bine este mie ca m-ai smerit, ca sa ma invat indreptarile tale” (Ps. CXV III, 71), iar Pavel zice: „am fost rapit pana la al treilea cer si am fost rapit in rai, si pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu mi-sa mie un ghimpe in trup, un inger al satanei care sa ma bata peste obraz”. (II Cor XII, 2, 3, 7).

Ce poate fi mai lamurit? Ca sa nu ma mandresc zice Apostolul, Dumnezeu trimite asupra mea pe ingerul satanei ca sa ma bata. El intelege aici pe slugile satanei, pe pagani, pe tirani, pe necredinciosi, care mereu prigoneau pe Apostol. Sau vrea sa arate si patimile si durerile cele trupesti. El vrea sa zica: Dumnezeu ar fi putut sa departeze de la mine aceste trude si patimi, dar ca sa nu ma mandresc pentru rapirea mea la al treilea cer si in rai, mi-a trimis aceste necazuri, acesti ingeri ai sataneijlnca si cei mai mari sfinti si tocmai cei cucernici trebuie sa fie cu mai multa bagare de seama ca sa nu se mandreasca, caci nimic nu duce mai usor la mandrie, decat constiinta de a fi facut mult bine. Deci ca cei cucernici sa nu se mandreasca Dumnezeu le trimite ispite si patimi care sa-i aduca intru smerenie si cumpatara?

2. Patimirile si necazurile ajuta ca nimeni sa nu creada ca sfintii si cei cucernici nu ar fi si ei oameni ca ceilalti oameni. De aceia Petru dupa ce a vindecat pe slabanogul zice catre toti cei ce se uitau cu mirare la dansul: „Ce va uitati la mine ca si cum cu a mea putere sau cucernicie l-am fi facut pe acesta sa umble” (Fapte III, 12). El vroia sa opreasca mirarea lor si sa-i invete ca el nu de la el si prin puterea sa proprie a savarsit aceasta fapta mare. in Listra Pavel si Barnaba nu numai ca au fost admirati, ci locuitorii adusesera inca si tauri impodobiti cu cununi si vroiau sa jertfeasca la amandoi Apostolii (Fapte XIV, 12). in acest chip s-a format inchinarea la idoli. Caci multi barbati care au castigat in razboaie, au sarbatorit invingeri, au zidit cetati, sau altcumva prin alte fapte mari s-au facut meritosi, au fost cinstiti de popor ca Dumnezeu si toti idolii paganesti se trag de la astfel de oameni. Si ca sa nu se intample la fel si cu cei cucernici si cu cei Sfinti, Dumnezeu ingaduie ca ei sa fie biciuiti sau sa cada in boli si alte suferinte trupesti, pentru ca multimea necazurilor si ispitelor sa-i convinga pe contemporani, ca ei de la ei nu fac nimica si pentru toate trebuiesc ai multumi lui Dumnezeu. De aceia cand pe noi ne sfatuieste cineva, sa facem aceleasi fapte bune pe care le-au savarsit sfintii, noi nu putem sta impotriva si sa zicem ca aceia ar fi avut alta fire decat noi si ar fi fost astfel de oameni. Pentru aceia zice Apostolul despre Ilie: „el era un om asemenea noua patimas” (Iacov V, 17).

3. Patimirile celor cucernici slujesc spre a arata puterea iui Dumnezeu si aceasta ne-o spune Apostolul Pavel. Cei necredinciosi cand vad patimirile unui cucernic zic Dumnezeu care ingaduie toate acestea este slab si nu poate sa ajute cinstitorilor sai. Asculta dar in ce chip Apostolul Pavel dovedeste ca tocmai prin aceasta Dumnezeu arata mai mult taria si puterea sa decat slabiciunea. Dupa ce e! a povestit ca ingerul satanei, adica prigonirea, ispita, patimile etc, il bateau peste obraz adauga: „de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l departeze de la mine si mi-a zis: iti este de ajuns harul meu, caci puterea mea se desavarseste in slabiciune” (II Cor XII, 8). Dumnezeu vrea sa zica: puterea Mea tocmai atunci se arata bine, cand voi sunteti slabi si cand prin voi cei slabi se fac in numele meu lucruri mari. Era o patimire pentru Pavel cand el a fost aruncat in temnita, insa tocmai in aceasta neputinta a lui s-a aratat puterea Domnului, caci El a zguduit temnita si Apostolul a castigat pentru Hristos pe insasi mai marele temnitei, (Fapte XVI 26-34). Asemenea lucruri se pot vedea si la Petru si la ceilalti apostoli, intru necazuri lor totdeauna le-a venit intru ajutor harul lui Dumnezeu si asa deapururea patimirile lor au preaslavit puterea lui Dum.nezeu.

4. A patra pricina pentru care cei cucernici au necazuri este ca sa nu se creada ca ei slujesc lui Dumnezeu numai pentru binele cel de pe pamant. Astfel de imputari se fac mereu celor ce traiesc bine pe pamant, insasi satana a grait catre Domnul despre Iov pe cand acesta nu avea necazuri: „Crezi tu oare ca Iov i-ti slujeste fara plata? Tu ai ingradit toate cele din afara si din launtru ale casei lui” (Iov 1, 10). Satana vroia sa zica: acela numai pentru aceasta era cinstitor de Dumnezeu, caci Dumnezeu i-a trimis multa bogatie. Deci ce face Dumnezeu? Spre a arata ca Sfintii nu slujesc lui din interes, Dumnezeu a rapit de la Iov tot traiul lui bun, I-a predat saraciei si I-a lasat sa cada intr-o boala grea. Si acum Dumnezeu a risipit minciuna ce s-a zis impotriva lui Iov si a zis: „cu toate acestea, el sta departe de pacat” {Pentru cei cucernici este destula plata aceea ca ei sa poata sa slujeasca lui Dumnezeu deapururi, ei nu vor mai mare plata ca aceasta. Pana cand cel cucernic este invaluit cu bogatia ca si cu o haina, nu se poate vedea cu desavarsire faptele cele bune ale lui, iar cand bogatia cade de pe dansul ca o haina, si el se arata despuiat de bunurile cele pamantesti ca si gol, atunci este laudat ca si Iov pentru rabdarea lui si pentru biruinta lui in lupta cu necazurile.

5. Insa necazul nu dovedeste numai statornicia celor cucernici, ci aduce si altora mare mangaiere. Caci ce zice Hristos: „Fericiti ve-ti fi cand va vor ocara pe noi si va vor prigoni, si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind pentru mine bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei V, 11 -12). Asadar patimirile celor cucernici precum insasi Hristos voieste trebuie sa serveasca crestinilor spre incurajare. Tot asa mangaie Pavel pe Macedoneni aratandu-le patimirile altor crestini si zice: „voi fratilor urmatori v-ati facut ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt in ludeia pentru ca ati suferit si voi aceleasi de la cei de un neam cu voi, dupa cum si ele de la iudei” (1 Tes. II, 14). Cu aceiasi mangaiere intareste Pavel pe Evrei, numindu-i pe toti drepti, care au fost aruncati in cuptor sau in groapa, care au fost alungati in pustii, in pesteri, au trait in foame si mare lipsa (Evrei XI, 36-40). Pentru cei nenorociti este mare mangaiere, patimirea altora.

6. Asculta mai departe de la Apostolul Pavel cum patimirile ne aduc aminte de inviere. El zice: „Daca m-am luptat in Efes cu fiarele cele salbatice ce folos imi este, daca mortii nu se vor “scula?” (1 Cor XV, 32). Si iarasi „nadajduind in Hristos numai in viala aceasta, mai ticalosi decat toti oamenii suntem” (1 Cor XV, 19). El vrea sa zica: noi trebuie sa suferim in lumea aceasta nenumarate patimiri.

Cine altul ar fi mai nenorocit decat noi, daca TIU am crede in viata vesnica? Dumnezeu nu ar ingadui ca tocmai cinstitorii lui sa ajunga in mii de primejdii si incercari, daca ei nu de primit in cealalta lume ca plata niste bucurii mult mai . Dar fiindca Dumnezeu nu poate ingadui una ca aceasta Ctevedit ca el a gatit o viata mult mai buna si mai slavita in care va incununa pe luptatorii sai pentru cucernicie, si-i va incununa tea ochilor a toata lumea.

Asa dar cand tu vezi pe un drept murind in nevoie si in nenorocire, in boala si in saracie, sau in orice alt necaz, atunci tu sine: daca nu ar fi inviere si judecata, Dumnezeu nu ar pe acest cucernic care pentru Dansul a suferit atat de multe sa moara intru atata necaz.

Dintru aceasta este incredintat ca pe cei cucernici ii asteapta o alta viata mai buna decat aceasta de acum.

7. In sfarsit prin necazuri cei cucernici mai mult se adeveresc si se fac vrednici de mai mare rasplatire. Apostolul zice: „Necazul aduce rabdare, rabdarea aduce incercare, incercarea aduce nadejde, iar nadejdea nu rusineaza” (Rom V 3-5). Vezi tu cum credinta intarita prin patimire ne da nadejdea vietii viitoare? Asa dar eu nu fara temei am zis, ca patimirile intaresc in noi nadejdea invierii, si ca ele imbunatatesc pe aceia care au suportat incercarile. Precum aurul se incearca in topitoare asa si omul se face placut lui Dumnezeu in cuptorul necazurilor si se curata de toate patimile de care fusese cuprins mai inainte. Deci si plata in cealalta lume va fi mai mare si cununa sa de biruinta mai slavita. Cu cat de mare a fost necazul cu atat mai mare va fi si rasplatirea, ba inca rasplatirea va fi mai mare decat necazul caci este scris: „Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom. VIII 1,18).

Deci fiindca noi am aratat atatea pricini pentru ce si necazurile vin si asupra celor cucernici si sfinti, de acum noi sa nu ne mai suparam pentru cercarile ce ni le trimite Dumnezeu, sa nu ne descurajam nici sa ne tulburam, ci sa ne folosim de ele spre intarirea sufletelor noastre si sa invatam si pe altii despre folosul necazurilor

Deci tu de pilda vezi nenorocit si saracit pe un om binefacator care a intrebuintat averea sa pentru saraci nu te tulbura si nu carti asupra proniei dumnezeiesti.

Saracilor le va ajuta Dumnezeu pe alta cale, iar pe cel nenorocit suportarea cu rabdare a necazului il foloseste mai mult decat milostenia lui cea bogata.

Cum ca rabdarea este o fapta mai buna decat milostenia o aflam din istoria lui Iov.

Pe cand el avea avere, deschidea casa lui saracilor si impartea toate la cei lipsiti. Dar mai mare si mai slavit s-a facut el cand a rabdat cu statornicie si vestea despre pierzarea casei sale. El imbraca pe cel gol cu lana oilor sale, dar el a fost mai mare si mai slavit cand primind vestea ca oile sale s-au pierdut, nu a cartit ci a multumit lui Dumnezeu.

Inainte el arata iubire de oameni, acum o adevarata intelepciune: El nu a zis: ”acum am pierdut turmele de la care mii de oameni primeau hrana lor. Chiar daca eu personal nu eram vrednic de o astfel de bunastare, totusi pentru aceia carora eu le veneam in ajutor cu ele, ar fi trebuit sa ma cruti”. El nu a zis si nu a gandit nimic de acestea, caci el stia ca ce a facut Dumnezeu este bine facut. Urmeaza lui si necazul tau cel vremelnic iti va aduce fericirea cea vesnica. Amin.

(din “Predici la duminici si sarbatori” - Sf.Ioan Gura de Aur)

[emil]

Predică la Întîmpinarea Domnului ( 2 februarie ) - PR.CLEOPA ILIE

Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta... (Luca 2, 29-32)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi cînd se împlinesc 40 de zile de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, prăznuim unul din cele douăsprezece praznice împărăteşti, cunoscut sub numele de "Întîmpinarea Domnului".

Despre acest moment principal din viaţa pămîntească a lui Hristos spune Sfîntul Evanghelist Luca următoarele: Cînd s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întîi născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Levitic 12, 2-8; Ieşire 13, 2-12; Numerii 3, 13; 8, 16).

Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptînd mîngîierea lui Israel, şi Duhul Sfînt era asupra lui. Şi lui se vestise de către Duhul Sfînt că nu va vedea moartea pînă ce nu va vedea pe "Hristosul Domnului". Şi din îndemnul Duhului a venit în templu. Şi cînd părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvîntat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta, care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.

Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvîntat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stîrni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gîndurile din multe inimi (Luca 2, 34).

Aşadar, astăzi se împlinesc 40 de zile de la naşterea Domnului. Astăzi este adus la templul din Ierusalim Pruncul Iisus să fie închinat lui Dumnezeu-Tatăl, după rînduiala Legii Vechi. Astăzi Fiul lui Dumnezeu întrupat este purtat în braţe de către Fecioara Maria şi de bătrînul Simeon. Astăzi Simeon vede cu ochii pe Iisus Hristos Mîntuitorul lumii şi de bucurie strigă: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta! Mare a fost bucuria Maicii Domnului că S-a învrednicit să nască pe Hristos. Mare a fost bucuria dreptului Simeon că s-a învrednicit să ţină în braţe pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ţine în mîinile Sale cerul şi pămîntul. Mare este bucuria lumii şi a noastră a tuturor că a venit Dumnezeu la noi, că avem un Mîntuitor şi Mijlocitor înaintea Tatălui.

Dar cine a fost Sfîntul şi dreptul Simeon şi cum s-a învrednicit să poarte în braţele sale pe Iisus Hristos, Mesia Cel mult aşteptat?

Sinaxarele şi Tradiţia Bisericii noastre, unii Sfinţi Părinţi, ca şi marii istorici bizantini: Hegesip şi Nichifor Calist, spun că dreptul Simeon era preot la templul din Ierusalim şi mare cărturar al Legii Vechi. El s-a născut cu trei sute de ani înainte de naşterea Domnului şi avea o viaţă sfîntă. Şi iată că în acel timp, adică cu 250 de ani înainte de Hristos, era faraon, adică împărat al Egiptului, Ptolemeu Filadelful, un om foarte învăţat. El a hotărît să traducă din limba ebraică în limba greacă Sfînta Scriptură, adică Vechiul Testament ce se păstra cu mare sfinţenie la templul din Ierusalim. Pentru aceea a adus în Egipt 70 de înţelepţi şi cărturari iudei, printre care se număra şi Simeon, care avea pe atunci peste 70 de ani. Împărţind între ei textul Sfintei Scripturi, lui Simeon i-a fost rînduit de Dumnezeu să traducă pe profetul Isaia.

Cînd a ajuns să traducă profeţia despre întruparea Domnului, adică cuvintele acestea: Iată fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care înseamnă "cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14), Simeon socotea că aici ar fi o greşeală în text. Căci se întreba: "Cum poate să nască o fecioară fără de bărbat şi să rămînă fecioară?" De aceea Simeon a ras textul de pe original şi l-a corectat astfel: "O tînără tăinuită de bărbatul ei va lua în pîntece..." A doua zi, cînd a vrut să continue traducerea, a găsit acest verset îndreptat de o mînă nevăzută, mai frumos ca la început: Iată fecioara va lua în pîntece... Deci, nedumerindu-se, credea că unul dintre ceilalţi cărturari i-a corectat textul; apoi a şters şi schimbat textul a doua oară, iar dimineaţa iar l-a găsit îndreptat ca mai înainte.

A treia oară, cînd voia să schimbe textul după mintea lui, arhanghelul Gavriil l-a apucat de mînă la porunca lui Dumnezeu şi i-a spus: "Stai, Simeoane, şi nu te îndoi de această taină, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Că Dumnezeu care a făcut femeia din bărbat, adică pe Eva din coasta lui Adam, oare nu poate să nască bărbat, pe Fiul lui Dumnezeu, din fecioară fără bărbat şi fără stricăciune? Iată, pentru că n-ai crezut acest cuvînt proorocit de Duhul Sfînt, nu vei muri, zice Dumnezeu, pînă nu se vor împlini cuvintele acestea şi pînă nu vei vedea şi purta în braţele tale pe Hristosul Domnului!"

Acest cuvînt al lui Gavriil arhanghelul s-a împlinit întru totul, căci a trăit Simeon peste 300 de ani, pînă S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii. Astfel a aşteptat prea bătrînul Simeon pe Mesia Cel făgăduit şi se mirau de el toţi locuitorii Ierusalimului de ce nu mai moare, căci nu ştiau taina că a fost legat de Duhul Sfînt să nu guste paharul morţii pînă nu va vedea cu ochii săi pe "Hristosul Domnului". Iar după naşterea lui Hristos, la 40 de zile a fost dus Pruncul Iisus de către Fecioara Maria şi dreptul Iosif să-L închine în templul din Ierusalim, aducînd cu ei ca jertfă de curăţire doi pui de porumbel, după rînduiala Legii Vechi. Această rînduială se păstrează şi în Biserica Ortodoxă cînd pruncul şi cu mama lui se îmbisericesc, adică se binecuvintează amîndoi de către preot în biserică şi se închină la 40 de zile.

Cînd Fecioara Maria a intrat cu Iisus Pruncul în templu, în clipa aceea Duhul l-a îndemnat pe dreptul Simeon să vină la templu ca să vadă pe Hristos, Mîntuitorul lumii. Şi a venit cu mare credinţă să-L vadă pe Domnul, să-L ia în braţe şi să fie dezlegat de către El de legăturile trupului, cu care fusese legat de arhanghelul Gavriil pentru că nu crezuse în profeţia lui Isaia. Intrînd Sfîntul Simeon în templu, cu totul bătrîn şi gîrbov, a văzut strălucind ca fulgerul o rază de lumină deasupra Fecioarei cu Pruncul.

Atunci a înţeles că aceea este fecioara care a născut Prunc pe Emanuel, din Duhul Sfînt, cum spune Isaia şi, umplîndu-se de negrăită bucurie, s-a închinat Lui pînă la pămînt. Apoi, ca un preot ce era, a luat pe Iisus Hristos în braţe, zicînd cu lacrimi aceste cuvinte: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta, care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor... (Luca 2, 29-32). Adică cerea iertare de la Dumnezeu pentru îndoiala sa în credinţă şi dezlegare cu pace de legăturile trupului, ca să se odihnească cu sufletul dincolo în odihna cea veşnică: "Dezleagă-mi, Stăpîne, păcatele, dezleagă-mi legăturile bătrîneţii care mă apasă, dezlea-gă-mi cu pace sufletul de trup şi-mi dă odihnă întru împărăţia Ta".

Mari erau credinţa, nădejdea şi răbdarea dreptului Simeon. Să aştepţi cu răbdare trei secole, cu nădejdea că vei vedea cu ochii pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii. Să suferi povara bătrîneţii îndelungate cu atîta pace în suflet şi credinţă în inimă că Cel făgăduit va veni, că Mesia nu va întîrzia, că Fiul lui Dumnezeu se va face Fiul Fecioarei Maria, pentru a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului şi a morţii veşnice.

Dar bătrînul Simeon, prin cuvintele rostite în templu: că văzură ochii mei mîntuirea Ta, care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor..., vedem că era nu numai drept şi temător de Dumnezeu, ci era încă şi prooroc. El vedea în întruparea Domnului mîntuirea şi salvarea, nu numai a poporului ales, ci a tuturor popoarelor lumii, pe care o vedea cu duhul strălucind ca o stea călăuzitoare, ca o lumină spre descoperirea neamurilor. Iată deci care este salvarea, mîntuirea şi lumina lumii: credinţa în Iisus Hristos, Mîntuitorul şi în Evanghelia adusă de El pe pămînt. Căci credinţa în Dumnezeu eliberează conştiinţele oamenilor de povara păcatelor şi slobozeşte sufletele noastre, ale celor ce credem în El, din temniţa cea întunecată a iadului.

Apoi, spune Luca evanghelistul, că Simeon, după ce a purtat în braţe pe Hristos Domnul, Care ţine în braţele Sale cerul şi pămîntul, stelele şi vînturile, apele, munţii şi întreaga zidire, a dat Pruncul Fecioarei Maria şi i-a binecuvîntat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stîrni împotriviri. La urmă a adăugat: Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gîndurile din multe inimi (Luca 2, 35). În aceste puţine cuvinte Sfîntul Simeon s-a dovedit un mare prooroc. El a profeţit aici de necredinţa iudeilor şi de căderea ereticilor care aveau să răstălmăcească Evanghelia, cum fac sectanţii în zilele noastre. De la faţa lui Hristos mai cad cei mîndri, că zice apostolul: Dumnezeu, celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacob 4, 6). De la faţa Lui cad cei ce hulesc pe Dumnezeu, necredincioşii, desfrînaţii şi toţi cei care zac în păcate. Că auzim pe Apostolul Pavel, zicînd: Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Apoi a profeţit tainic despre patima lui Hristos, cînd avea să treacă sabia suferinţei şi a durerii de mamă prin sufletul Maicii Domnului.

Dar pe cine binecuvintează Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul ce-L ţine în braţe. Vedeţi şi aici smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă binecuvîntat de un om drept, Cel ce binecuvintează toate popoarele pămîntului, toate ţarinile şi toate viile. Cela ce a zidit toate cele văzute şi nevăzute, pe îngeri şi pe oameni şi toate vieţuitoarele din apă, de pe uscat şi din aer, se lasă binecuvîntat de un om care avea harul preoţiei. Vedeţi cît de mare este harul preoţiei? Duhul Sfînt dă preoţia preotului, ca să sfinţească şi să binecuvinteze pe toţi şi pe toate. Aici însă vedem că şi Dumnezeu Însuşi S-a smerit, ca să fie binecuvîntat de preot, de dreptul Simeon. Dumnezeu-Cuvîntul Care a făcut cerul şi pămîntul, vine să se facă prunc întru smerenie şi blîndeţe şi, tăcînd, se lasă binecuvîntat de un preot al Legii Vechi. Dar atunci cu cît este mai mare un preot al Legii harului? De aceea preotul trebuie cinstit de către credincioşi pentru harul pe care îl are, căci arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sînt "izvoarele binecuvîntării", spun Sfinţii Părinţi.

Deci fericit şi de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie binecuvîntat de arhiereu şi de preot. Credincioşii cînd trec pe lîngă un preot sînt datori să-i dea îndoită cinste şi să-i zică cu evlavie: "Binecuvintează, părinte!" Căci zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: "A preotului este numai a deschide gura, că harul le lucrează pe toate". Mai zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Sfîntă este limba preotului şi preasfîntă este gura lui". Deci, cînd te-ai dus direct la preot şi te-a binecuvîntat, Domnul te-a binecuvîntat, Domnul te-a umplut de toată binecuvîntarea Duhului Sfînt cu care este îmbrăcat.

Iată deci ce pildă de adîncă smerenie ne-a dat Mîntuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care binecuvintează în cer pe toţi sfinţii şi arhiereii, pe toţi îngerii şi heruvimii, Se binecuvintează pe pămînt de un preot, de un bătrîn cinstit al Legii Vechi.

Iubiţi credincioşi,

Spune Tradiţia Bisericii că dreptul Simeon, după ce a rostit acele cuvinte profetice despre Hristos şi despre Maica Domnului, şi-a dat duhul acolo în templu, iar oasele lui s-au risipit şi au fost îngropate afară, lîngă zidul templului. După aproape o mie de ani, împăratul bizantin Roman i-a adus osemintele la Constantinopol. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu pînă unde se pogoară, că vrea să fie binecuvîntat de om, vrea să fie purtat de om în braţe şi în inimi, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim binecuvîntarea Lui şi să-L purtăm pe El în inimile noastre.

Acum se cuvine să ne întrebăm: Oare purtăm şi noi pe Iisus Hristos în inimile noastre? Oare numai bătrînul Simeon L-a purtat? Ba nu, fraţilor. Noi Îl purtăm în noi pe Hristos mai mult decît Sfîntul Simeon prin taina Sfîntului Botez. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gînd şi cuvînt. Mintea noastră, sufletul nostru, sînt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care stă în minte şi în inimă şi s-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată Sfîntul Damaschin. Deci, fiecare creştin care s-a botezat, s-a şi îmbrăcat în Hristos, după cum cîntă Biserica: Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia. De aceea ne numim cu toţii creştini, căci purtăm pe Hristos în noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt.

Să nu uităm că Sfîntul Simeon L-a purtat pe Hristos în braţe, iar noi Îl purtăm pururea în inimă şi în minte, prin Botez, prin rugăciune, prin dragoste şi Sfînta Împărtăşanie. Toţi creştinii botezaţi în numele Preasfintei Treimi, sîntem purtători de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Ignatie. Odată l-a întrebat împăratul Traian: "Dar de ce te numeşti tu Ignatie Teoforul? adică "purtătorul de Dumnezeu". Şi el i-a răspuns: "Nu te nedumeri, împărate, mă numesc teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei".

Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi acesta este adevărul pe care nimeni nu poate să-l tăinuiască, atunci cum trebuie să ne fie viaţa şi faptele noastre? Cum trebuie să trăim pe pămînt ca să păstrăm pe Hristos în inimile noastre?

Să iubim pe toţi oamenii, să iertăm pe cei ce ne greşesc şi să ne rugăm neîncetat la biserică şi acasă, că rugăciunea este scara ce urcă la cer pe om şi coboară în inimă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Apoi să ne smerim, că Dumnezeu celor smeriţi le dă har, şi să ne facem vrednici de Trupul şi Sîngele Domnului, căci prin toate acestea devenim biserici vii ale Duhului Sfînt şi purtători de Dumnezeu, adică teofori.

De vom împlini cu credinţă, cu dragoste şi cu smerenie toate faptele bune, ne vom învrednici să purtăm şi noi în braţele şi în inimile noastre pe Hristos Mîntuitorul, şi vom putea închide ochii cu pace, rostind împreună cu dreptul Simeon: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta... Amin!

[emil]

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI (I) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Cum să ajungem la fericirea de a-L întâmpina pe Domnul?

Ce privelişte înduioşătoare ne înfăţişează întâmpinarea Domnului! Simeon, la adânci bătrâneţi, ţinându-L în braţe pe Pruncul Dumnezeu; de o parte şi de alta a lui dreptul Iosif şi Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare; nu departe, Ana Prorociţa, postitoare şi rugătoare în vârstă de optzeci şi patru de ani. Ochii tuturor sunt aţintiţi spre Mântuitorul. în El se topesc prin luarea-aminte şi din El beau desfătare duhovnicească, ce le hrăneşte sufletele. Puteţi judeca singuri cât de mare era fericirea acestor suflete!

Dar şi noi, fraţilor, suntem chemaţi cu toţii nu doar să ne închipuim în gând fericirea asta, ci şi să gustăm din ea cu lucrul, pentru că toţi suntem chemaţi să îl avem şi să îl purtăm pe Domnul în noi înşine şi să ne topim în El din toate puterile duhului nostru. Şi iată că atunci când vom atinge starea aceasta nici fericirea noastră nu va fi mai prejos decât fericirea celor ce au luat parte la întâmpinarea Domnului. Aceia erau fericiţi văzând, iar noi vom fi fericiţi nu văzând, ci crezând. Luaţi aminte, şi eu vă voi arăta pe scurt cum să ajungeţi la aceasta. Iată ce să faceţi.

1. în primul rând, pocăiţi-vă. Aduceţi-vă aminte că în viaţa duhovnicească nimic nu se poate face fără pocăinţă. Orice ar căuta cineva, început a toate să fie pocăinţa. Fără temelie nu se poate construi casa si fără desţelenirea câmpului nu se poate nici semăna, nici sădi pe el: nici în căutările noastre duhovniceşti nu se poate întreprinde nimic fară pocăinţă - orice am face fără ea este în zadar. Aşadar mai întâi de toate pocăiţi-vă, adică plângeţi tot răul pe care l-aţi făcut şi luaţi hotărârea de a face de acum înainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelaşi lucru cu întoarcerea privirilor şi a întregului trup pe calea spre întâmpinarea Domnului şi primul pas pe această cale.

2. După aceea, păzind mereu neschimbat simţământul pocăinţei, rânduiţi-vă un asemenea fel de viaţă şi de purtare, încât la orice pas sau la orice mişcare să II aveţi dinainte întipărit în luarea voastră aminte pe Domnul şi Mântuitorul nostru. O asemenea rânduială se va forma de la sine în voi dacă: a) tot ce faceţi veti face întru slava Domnului si Mântuitorului, dacă veti face pentru Hristos. Aici se au în vedere nu numai lucrurile mari, ci şi orice lucrare îndeobşte. Pentru că privitul şi auzitul, tăcerea şi vorbirea, mâncatul şi băutul, şezutul şi umblatul, osteneala şi odihna şi, îndeobşte, totul poate fi închinat Domnului si sfintit cu numele Lui atotsfânt. Dat fiind că nu există clipă în care să nu facem ceva, rânduindu-vă astfel în lucrurile voastre încât Il veţi întâmpina în fiecare clipă pe Domnul, întorcând spre slava Lui toate puterile voastre. Să împliniţi aceasta şi să primiţi de aici roadă veţi putea cu atât mai lesne, dacă: în rânduiala treburilor voastre de zi cu zi veţi băga pravile de rugăciune la biserică şi acasă, şi dacă, îndeobşte, vă veţi pune legea de a fi împlinitori cu de-amănuntul ai tuturor rânduielilor Sfintei Biserici până la cea mai mică iotă, fară filosofari deşarte şi tâlcuiri strâmbe, întru simplitatea inimii. Cuprinsul oricărei rugăciuni este Domnul şi întoarcerea noastră către Dânsul: aşadar, săvârşindu-o sau luând parte la ea, II veţi întâmpina pe Domnul în împreună-simţirile şi desfătările inimii voastre. Dacă după aceea: c) răstimpurile de vreme rămase le veţi umple cu citirea Scripturilor despre Domnul, sau cu ascultarea celor ce se vorbesc despre EI, sau cu cugetarea proprie la El şi la marea lucrarea a mântuirii, pe care El a săvârşit-o pe pământ, veţi vedea singuri că nici înlăuntrul vostru, nici în afară nu va rămâne nimic care să nu vă aducă aminte de Domnul, care să nu îl zugrăvească luării voastre aminte, care să nu aducă duhul vostru spre întâmpinarea Lui.

3. Nu trebuie, totuşi, să uităm că toate aceste osteneli şi îndeletniciri sunt numai pregătitoare. Nu trebuie să rămânem numai la ele, ci trebuie să năzuim mai departe. Din hrana pe care o mâncăm în formă brută organismul extrage elementele vitale subtile: şi din aceste îndeletniciri, săvârşite în chip văzut, trebuie să se formeze în duh dispoziţii sau năzuinţe spre Domnul foarte subtile, şi anume: sub osteneala închinării tuturor lucrurilor Domnului trebuie să domnească năzuinţa tuturor dorinţelor sufletului nostru numai si numai spre Domnul; sub împlinirea tuturor rugăciunilor ori sub participarea la slujbe trebuie să se alcătuiască în inimă împreună-simţirea doar către Domnul şi către ceea ce e Domnesc; sub citirea şi ascultarea Scripturilor despre Domnul trebuie să se afle la temelie năzuinţa cea de bunăvoie cu care mintea noastră ia aminte numai la Domnul. Ostenelile cu pricina sunt ca lucrarea ţarinii, pe când aceste năzuinţe sunt ceea ce răsare din semănătură; acelea sunt tulpina şi ramurile, pe când acestea sunt floarea şi roadele. Când apar în noi aceste dispoziţii, aceste aşezări sufleteşti, asta va însemna că duhul nostru a ieşit în întâmpinarea Domnului cu toată conştiinţa şi cu toată aşezarea sa. Şi întrucât Domnul este pretutindeni şi El însuşi caută să Se întâmpine cu duhul nostru, reiese că întâmpinarea dintre ei se va aranja atunci de la sine. Din acea clipă duhul nostru va începe să guste din fericirea Dreptului Simeon, adică va începe să-L poarte pe Domnul în braţele puterilor şi năzuinţelor sale. Aceasta este ceea ce se numeşte gustarea Domnului, odihna în El, starea cu mintea înaintea lui Dumnezeu, umblarea înaintea Domnului, rugăciunea neîncetată -obiectul ostenelilor, dorinţelor şi căutărilor tuturor Sfinţilor lui Dumnezeu.

Vă doresc să vă învredniciţi de bunul acesta tuturor celor ce prăznuiţi acum întâmpinarea Domnului. Dacă cineva, plângându-se, ar zice: „Este de dorit rodul, dar osteneala de a-1 căpăta este prea grea", aceluia i se poate răspunde aşa: „Bine; avem şi un mijloc mai uşor sau cu o alcătuire mai simplă". Iată care este acesta: pocăieşte-te! După aceea, râvnind să împlineşti orice poruncă dumnezeiască, umblă neabătut înaintea Domnului, năzuind spre El cu toată luarea-aminte a minţii tale, cu toate simţămintele inimii, cu toate dorinţele voii tale. Odată ce te-ai aşezat lăuntric în felul acesta, degrab îl vei întâmpina pe Domnul. El va intra în tine şi Se va odihni în tine ca în braţele Dreptului Simeon. Să mai uşurezi şi cu altceva osteneala de care este neapărată nevoie în căutarea întâmpinării Domnului, nu se poate. Rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă are multă putere să ajute în osteneala aceasta - dar nu în sine, ci cu condiţia năzuinţei spre Domnul a tuturor puterilor duhului nostru! Aşadar fiţi treji, privegheaţi! (I Petr. 5, 8). Cele de Sus căutaţi... ţi viaţa voastră să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Colos. 3, 1, 3). Atunci, după ce vă veţi fi făcut un duh cu Domnul (I Cor. 6, 17), îl veţi vedea şi îmbrăţişa pe Acest Domn, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (In 16, 22) nici în veacul acesta, nici în cel care va să fie. Amin!
(sursa Predici - Sf.Teofan Zavoratul)

[emil]

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI (II) - SF.TEOFAN ZAVORATUL
Pe Domnul îl întâmpină numai cei care împlinesc cu râvnă poruncile. Aceasta este roadă a lucrării cu multă trudă şi plată pentru osteneli, întâmpinarea Domnului este un fenomen al vieţii lăuntrice a omului.

Cât de fericiţi sunt cei pe care Domnul i-a învrednicit să fie părtaşi la aducerea Lui, la patruzeci de zile, în templu! Dreptul Simeon L-a luat pe Prunc în braţele sale - însă Acest Prunc era şi Dumnezeu desăvârşit, Care ţine toate. Simeon se atingea de trupul Prun-cului-Om, însă Dumnezeu-Pruncul îi umplea sufletul, după cum umplea sufletele tuturor câţi erau de faţă. Şi iată că Simeon cântă cântare, Ana proroceşte, Maica Domnului cu Iosif se închină evlavios - pentru că unde este cercetarea dumnezeiască, acolo este raiul desfătării. Sufletul care L-a întâmpinat pe Domnul şi a fost întâmpinat de El gustă o fericire mai presus de fire.

Să râvnim, fraţilor, acestor fericiţi! Pentru că Domnul lor e şi Domnul nostru. Cel ce S-a întâmpinat cu ei este gata să Se întâmpine şi cu noi. Pentru că zice: „Mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla". Să ieşim înaintea feţei Celui ce vine să Se sălăşluiască întru noi, şi să-L întâmpinăm, şi vom fi întâmpinaţi de El - şi se va bucura duhul nostru ca cel ce a găsit comoară care nu se împuţinează, şi va cânta lui Dumnezeu cântările de laudă ale mântuirii.

Adânciţi-vă cugetarea în întâmpinarea Domnului, cercetaţi tot ce a avut loc acolo şi învăţaţi cum să ajungeţi şi voi să-L întâmpinaţi.

Vedeţi cine ia parte la întâmpinare? Maica lui Dumnezeu, Fecioara cea Preacurată, doi bătrâni şi o bătrână, care au intrat între hotarele despătimirii. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." Soarele, luminând toate, se vede în lucrurile pământeşti numai atunci când întâlneşte o picătură curată de rouă, cristal limpede sau apă curată: şi Dumnezeu, Cel pretutindenea fiitor, binevoieşte să arate în chip văzut de toţi prezenţa Sa numai acolo unde întâlneşte curăţie a duhului şi a trupului. Aşadar, dacă doriţi să-L întâmpinaţi pe Domnul, să aveţi râvnă pentru curăţie. Nu mergeţi departe şi nu vă pierdeţi în nedumeriri: „Ce o fi curăţia şi cum să ajungem la ea?" Curăţia este despătimire. Calea către despătimire este împlinirea poruncilor. Fiecare poruncă, împlinită şi primită cu inima ca lege după care activitatea omului se călăuzeşte în chip statornic, omoară patima ce îi e potrivnică. Iar toate poruncile, primite în acest fel, omoară patimile şi fac să se sălăşluiască în om despătimirea. Iată de ce la întâmpinare este cine este: Stăpâna, cea mai sfântă decât toţi Sfinţii, Iosif cel drept, Simeon cel drept şi evlavios, Ana Prorociţa, care nu se depărta de templu, slujind lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciune ziua şi noaptea - adică toţi erau împlinitori plini de râvnă ai poruncilor. Deci să aveţi râvnă pentru împlinirea poruncilor, şi veţi intra pe tărâmul curăţiei, şi-L veţi întâmpina pe Domnul, Care nu este departe de nimeni dintre noi.

Să nu socoată cineva că pentru asta e nevoie să facă schimbări mari în viaţa sa ori să născocească ştiu eu ce căi deosebite. Nu: în ce stare a fost chemat cineva, în aceea să şi rămână. Pe toate căile poate fi întâmpinat Domnul, fiindcă pe toate este pecetea poruncilor Lui. Atâta doar că fiecare trebuie să-şi facă lucrarea aşa cum trebuie. Dacă este în feciorie, să fie feciorelnic asemenea Preacuratei; dacă este om cu familie, să facă faptele dreptăţii casnice, ca Iosif; dacă este văduv, să fie văduv ca Ana; dacă slujeşte, să slujească după pilda lui Simeon. Nu căuta departe poruncile. Ele-s la îndemână. Să trăieşti bine ca om de familie, ca cetăţean, ca fiu al Bisericii, sau ca feciorelnic, sau ca văduv care s-a afierosit Domnului - şi vei trăi potrivit poruncilor, şi Hristos o să te sfinţească, şi va binevoi a fi primit în braţele inimii tale ca în braţele Dreptului Simeon.

în întâmpinare vedeţi dulce tihnă a duhului care se veseleşte şi cântă. Această odihnă însă e rodul unei lucrări de mulţi ani, cu multă trudă şi niciodată curmată. De aici să trageţi învăţătură! Nu trebuie să facem puţin bine, şi gata. Nu: trebuie să mergem pe calea poruncilor de la o vârstă fragedă, asemenea Stăpânei, şi să umblăm pe ea fără abatere până la adânci bătrâneţe, ca Simeon, care a trăit în sfinţenie dincolo de hotarele vârstei care îndeobşte e cu putinţă omului. întâmpinarea Domnului va fi răsplată pentru ostenelile întregii vieţi, va fi atingerea scopului, după care cei învredniciţi de ea încep a cânta: Acum slobozeşte pe robul Tau... (Lc. 2, 29), pentru că au văzut mântuirea. Altfel spus, cu toată fiinţa lor se mută din această viaţă în alta, având viaţa lor ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Dăruieşte-ne, Doamne, să ne ostenim în aşa fel, ca să atingem acest fericit hotar şi să-L întâmpinăm pe Domnul! Primind această urare de bine, să nu socoată cineva că în cuvintele „să-L întâmpinăm pe Domnul" se ascunde cine ştie ce subînţeles. Nu. Ascultaţi ce spune însuşi Domnul, Care nu minte: Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui (In 14, 21). Dacă Se va arăta, va fi şi primit; dacă va fi primit, va fi şi întâmpinat. Şi noi ştim din Vieţile Sfinţilor că Domnul într-adevăr S-a arătat multora faţă către faţă, de pildă ucenicilor după înviere sau Apostolului Petru după întoarcerea lui, care a şi primit de la Domnul însuşi învăţătură despre toate tainele mântuirii. Această arătare văzută nu este însă de trebuinţă pentru toţi şi nu li se dăruie tuturor. De altfel, nu numai ea este avută în vedere când Domnul făgăduieşte că Se va arăta tuturor celor ce îl iubesc şi împlinesc cu dragoste poruncile Lui, ci o altă arătare a Domnului - o arătare de taină, în duhul nostru, duhului nostru. El e simţit atât de aproape în duh ca şi cum S-ar atinge de el sau chiar S-ar uni cu el. Este vorba de acea stare pentru care apostolul se ruga să le fie dăruită ucenicilor săi: copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi (Gal. 4, 19). Cei care au ajuns la această întipărire a icoanei Domnului în duh îl văd întotdeauna înaintea lor şi umblă întotdeauna înaintea feţei Lui. Unii ca aceştia, întâlnindu-L o dată, rămân necontenit în întâmpinarea aceasta, asemenea dreptului Simeon, purtându-L pe Domnul în braţele duhului si cântându-I cântări de recunostintă întru simtământul mântuirii văzute şi gustate lăuntric şi neîndoielnic.

Dăruieşte-ne, Doamne, şi iarăşi zic, dăruieşte-ne să ne ostenim în aşa fel încât să ajungem la asta. Cândva o să aibă loc, fraţilor, o întâmpinare a Domnului care va fi de obşte pentru întregul neam omenesc, când se va auzi glasul: „Iată, Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui!" Cu bucurie îl vor întâmpina doar cei care s-au deprins cu această întâmpinare aici, care au gustat puterea Lui încă de pe calea acestei vieţi sau care, cel puţin, au luat hotărârea neclintită de a ajunge acolo şi au început ostenelile de care este neapărată nevoie în această lucrare, şi anume ostenelile curăţirii inimii prin împlinirea neabătută a tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Iar cei ce nu s-au deprins cu această întâmpinare vor fi zguduiţi de glasul acela: „Ieşiţi în întâmpinarea Lui!", şi de la întâmpinarea Domnului vor dobândi nu bucurie, ci frică şi cutremur, care, începând acolo unde nu mai sunt schimbări ale vremii, vor rămâne apoi în ei pentru vecie, alcătuind pentru ei propriul iad - moştenirea celor lepădaţi. Gândiţi-vă la aceasta, fraţilor, şi primiţi de aici un imbold nou şi deosebit pentru a împlini cu râvnă poruncile dumnezeieşti, împlinire care duce la curăţie şi despătimire şi care învredniceşte de întâmpinarea Domnului în duh - iar această întâmpinare, aducând fericire aici, pune şi pentru fericirea de dincolo temelie trainică şi nădejde neîndoielnică de a o primi. Câtă bucurie îi face Domnului cel care chiar acum ia hotărârea de a alerga aşa, şi nu altminteri, pe calea vieţii ce i-a mai rămas de trăit! Domnul să binecuvânteze o asemenea hotărâre. Amin!

[emil]

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI (III) - SF.TEOFAN ZAVORATUL
Cântarea Dreptului Simeon, Acum slobozeste, arată care este hotarul aşteptărilor omeneşti - întâlnirea cu Domnul, precum şi ce este împărăţia lui Dumnezeu, care e înlăuntrul nostru

Să cuprindem, fraţilor, cât mai deplin priveliştea pe care ne-o zugrăveşte praznicul de faţă, şi să începem a trage învăţături din ea. Inchipuiţi-vă templul. In mijloc, Simeon Primitorul de Dumnezeu cu Pruncul Domnesc în braţe; înaintea lui se află Stăpâna cea preacurată şi Dreptul Iosif; în jur - Ana Prorociţa şi toţi cei ce aşteaptă izbăvirea! Ochii tuturor privesc ţintă spre Domnul, şi sufletele tuturor simt fericirea împreună cu El. Cuvânt pentru tâlcuirea acestui lucru s-a găsit însă numai la Simeon! Cuprinzându-L în braţe pe Domnul, dobândindu-L şi însuşi fiind dobândit de Dânsul, el este în răpire şi, ca unul care parcă n-ar mai fi pe pământ, ci în cer, pune capăt tuturor lucrărilor şi ostenelilor sale, zicând: „Acum slobozeşte..." „Acum am atins tot ce căutam şi aşteptam şi mi s-a făgăduit. Am totul; mai mult nu am ce căuta, şi mai departe n-am unde merge".

Ce întâmplare! Fiecare să tragă ce învăţătură are nevoie, pentru că aici sunt multe lucruri ziditoare. Iar eu voi muta înţelesul ei înlăuntrul nostru şi vreau să vă amintesc că si noi trebuie să ne dobândim o astfel de aşezare lăuntrică, încât să-L purtăm pe Domnul în braţele sufletului şi inimii, pentru că aşa-i legea vieţii noastre în Hristos Iisus, şi că atunci şi doar atunci când aceasta se va împlini în noi sufletul îşi va mărturisi deplina îndestulare printr-o cântare asemănătoare cântării lui Simeon şi, punând jos uneltele lucrării sale pline de griji şi de osteneli, se va lăsa cuprins de tihnă în Domnul, Care îl odihneşte în Sine însuşi.

La această lege a vieţii ne învaţă Domnul, Care după lege este adus acum în templu şi întâmpinat în el de Simeon. învăţând apoi poporul cum se lucrează mântuirea, Hristos a şi zugrăvit această lege a vieţii în El prin cuvintele: Cautaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 6, 33), pentru că asta este totuna cu a-L purta în tine pe Domnul, a-L avea şi a fi avut de El. Iată, împărăţia lui Dumnezeu nu este undeva în afară. Iată, împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Lc. 17, 21), grăieşte Domnul. Dacă acum împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu împărăţeşte, atunci a căuta împărăţia lui Dumnezeu, care e înlăuntrul vostru, înseamnă a căuta ca Dumnezeu să împărăţească în noi şi să împărăţească asupra noastră. Când aceasta se săvârşeşte însă şi în noi, când ne încredinţăm Domnului, atunci şi Domnul Se încredinţează nouă şi începe să odihnească în noi ca pe un tron al Său, mulţumindu-ne întru totul si fiind multumit de noi.

Aşadar totul este ca Domnul să împărăţească înlăuntrul nostru. Asupra a ce să împărăţească? Asupra a tot ce este în noi: asupra gândurilor, a poftelor, a simţămintelor, a faptelor. Trebuie să aducem toate puterile noastre la piciorul tronului Său şi să I le supunem, ca El să împărăţească asupra minţii noastre, asupra voii şi asupra inimii noastre.

Cum se întâmplă asta şi când?

Dumnezeu este împăratul minţii noastre atunci când mintea, prin supunerea faţă de credinţă, după ce şi-a însuşit tot ce ni s-a adus la cunoştinţă prin dumnezeiasca Descoperire, cugetă numai la Dumnezeu şi după Dumnezeu judecă toate câte sunt şi pot avea loc. Dumnezeu este împăratul voii şi al conştiinţei noastre atunci când, după ce ne-am întipărit în noi poruncile lui Dumnezeu şi ni le-am pus drept lege nestrămutată, nu ne îngăduim nici în lucrurile mari, nici în cele mărunte să ne abatem măcar cu o iotă de la voia lui Dumnezeu, odată ce am aflat-o. Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre atunci când, după ce a simţit dulceaţa dumnezeiască, aceasta leapădă toate desfătările pământeşti şi, negăsind nici o plăcere în cele lumeşti, trăieşte cu totul în cer, acolo unde îşi şi pune comoara sa.

Aşadar, înlăuntru. însă împărăţia lui Dumnezeu se întinde dinlăuntru şi în afară. Deoarece când se săvârşeşte înlăuntrul nostru tot ce am zis, atunci şi toate cele dinafară se reorânduiesc potrivit aceluiaşi duh şi aceleiaşi îndreptări: potrivit aceluiaşi duh încep să lucreze şi limba, şi ochii, şi auzul, şi toate celelalte simţuri; de acelaşi duh este îndreptată atunci orice mişcare în afară şi orice lucrare - în singurătate, în familie, la muncă, în societate şi în toate împrejurările vieţii: pe scurt, atunci în toate manifestările vieţii noastre lăuntrice cârmuieşte în chip simţit Dumnezeu, lucru care se şi întipăreşte în luarea-aminte a tuturor, după cuvântul Domnului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre bune şi să dea slavă Tatălui vostru, Care este în ceruri (Mt. 5, 16).

Şi pe acela în care Dumnezeu S-a împărăţit lăuntric îl vedeţi că ia parte la toate lucrurile la care îl îndatorează situaţia lui, însă el este în acestea numai pe dinafară, iar pe dinlăuntru este cu totul în Dumnezeu, de la Care şi ies pentru el semne pentru fiecare lucru şi plan, pentru numărul, pentru cuprinderea şi pentru felul în care trebuie săvârşite. în unii ca aceştia se împlineşte întocmai ceea ce porunceşte Apostolul: Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea, şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge, şi cei ce se bucură — ca şi cum nu s-ar bucura, şi cei ce cumpără — ca şi cum nu ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de lumea aceasta — ca şi cum nu s-ar folosi (I Cor. 7, 29-31).

Aşadar, în cel ce a căutat şi a găsit împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Se face totul în toate, aşa încât precum în cer El odihneşte pe heruvimi şi pe serafimi, aşa odihneşte şi într-însul - pe toate puterile duhului său, care şi acesta, topindu-se în El în ce priveşte conştiinţa şi lucrarea liberă, îndreaptă toate -atât lăuntric, cât şi în afară - spre a face numai pe placul Lui, iubindu-L, aşa cum e poruncit, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea (Lc. 10, 27). în legătură cu aceasta vă amintesc una din întâmplările istoriei vechi-testamentare. în poporul lui Dumnezeu se întâmpla adeseori să domnească la rând unul, doi sau mai mulţi regi care, momiţi de obiceiurile vecinilor păgâni, cultivau idololatria şi la ei acasă. Atunci apăreau în număr mare idoli pe înălţimi, în crânguri, în pieţele cetăţilor şi chiar în Templu. Oamenii începeau să le slujească acestora, iar slujirea adevăratului Dumnezeu era dată uitării. Când Dumnezeu ridica însă după aceea împărat după inima Sa (precum au fost, de pildă, Iosafat, Iezechia, Iosia şi alţii), primul lucru pe care îl făceau aceştia era să pună să fie curăţite de idoli Templul, cetatea, toate înălţimile şi crângurile şi îndeobşte tot regatul. Păgânătatea era izgonită şi răsărea buna credinţă. Singurul Dumnezeu adevărat era cinstit şi închinat şi în Templu, şi în cetate, şi în sate, şi în ţarini. Dumnezeu era la ei din nou, în chip văzut, împărat pentru toţi. Ceva asemănător are loc şi cu noi. Fiecare dintre noi este o mică împărăţie. împăraţii - noi înşine - sunt conştiinţa şi lucrarea liberă. Supuşii sunt puterile fiinţei noastre, puterile trupului, ale sufletului şi duhului. Altarul lui Dumnezeu este în noi inima. Când împăratul nostru - conştiinţa şi lucrarea liberă - îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi se abate spre sine însuşi şi spre făpturi, atunci toată fiinţa noastră se umple, ca de nişte idoli, de patimi şi de înclinări strâmbe, toate puterile trupului şi ale sufletului se fac loc de închinare păgânească la un idol aparte. Dumnezeu e uitat. Noi slujim atunci, în trup, patimii dulceţii, lenevirii, poftei trupeşti, somnului, dansurilor dezmăţate, chefurilor, teatrelor şi aşa mai departe, aşa cum păgânul slujea Venerei, lui Bacchus şi altor zei; în suflet slujim slavei deşarte, placului omenesc, intereselor, invidiei, patimii de a sclipi şi de a plăcea, mâniei, urii şi aşa mai departe - iar din acestea toate se alcătuieşte în noi idolului egoismului înveterat, adică ne închinăm atunci la idoli în toate privinţele şi slujim altor dumnezei din toate puterile fiinţei noastre. Ne aflăm în uitare de Dumnezeu, în întoarcere de la Dumnezeu, în vrajbă cu Dumnezeu. Când ne întâmpină însă, în cele din urmă, mila dumnezeiască şi El ne trimite duhul temerii şi al evlaviei, se trezeşte atunci împăratul nostru - conştiinţa şi libertatea - şi, întor-cându-se către Dumnezeu, începe cu râvnă să curăţească împărăţia sa de toţi idolii, alungă patimile din toate puterile sale şi întipăreşte în locul lor virtuţile potrivnice acelora, ca să placă prin ele lui Dumnezeu, luând hotărârea ca de acum înainte să Ii slujească numai Lui chiar cu preţul vieţii. Atunci, în altarul nostru va împărăţi nu egoismul, ci lepădarea de sine şi dăruirea faţă de Dumnezeu, iar în suflet şi în trup vor domni în locul patimilor sfintele roade ale duhului: smerenia, blândeţea, înfrânarea, curăţia, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, hărnicia şi aşa mai departe - şi toate acestea pentru Dumnezeu, pentru a-I plăcea Lui, întru simţământul deplinei atârnări de El şi al îndatoririi conştiinţei de a îndrepta toate după voia Lui şi spre slava Lui. Atunci se refac în noi cugetarea la Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu, dăruirea faţă de Dumnezeu, închinarea la Dumnezeu. Dumnezeu împărăţeşte în noi, iar tot ce este potrivnic lui Dumnezeu, neplăcut Lui - mare şi mic, înlăuntru şi în afară -este alungat şi e nimicit. Iată şi împărăţirea lui Dumnezeu în noi!

Să nu socoată cineva: „Numai dumnezeiesc, numai Dumnezeu, nimic altceva, nimic din bunătăţile acestei lumi, care ne înconjoară. Ce apăsare, ce uscăciune, ce lipsă de mângâiere...". Dimpotrivă, tocmai aici este locul nostru, cinul nostru, raiul nostru - când năzuim către Dumnezeu şi toate le îndreptăm spre proslăvirea Lui Unuia. Pentru că atunci când se face aceasta din partea noastră, nici Dumnezeu nu rămâne privitor nelucrător al acestor schimbări din noi, ci însuşi Se pogoară la noi şi Se uneşte cu sufletul nostru. Iar unde este Dumnezeu, acolo este şi fericirea. Fericiţi sunt mirele şi mireasa ce se iubesc: fericite sunt şi sufletele ce s-au unit cu Dumnezeu dăruindu-se Lui. Trebuie numai să respectăm întocmai condiţia acestei uniri şi îndatoririle pe care le presupune ea. Apostolul spune: „V-am logodit cu Hristos ca pe nişte fecioare curate şi v-am unit cu El". Ştiţi care sunt simţămintele miresei faţă de mire. La fel trebuie să simtă şi sufletele voastre faţă de Hristos Domnul. Miresei nici prin gând nu-i trece atunci să se uite la altceva şi altcineva. Numai la mire se gândeşte şi numai faţă de el are simţăminte de dragoste. Aşa trebuie să fie şi dispoziţia noastră faţă de Domnul. Chiar dacă ne abatem numai cu gândul, nu cu simţămintele, spre altceva afară de El, aceasta este deja o încălcare a unirii de nuntă cu Dânsul. „Eu sunt Dumnezeu gelos", zice Domnul. Soţul sau mirele e gelos: gelos este şi Dumnezeu faţă de sufletele noastre. El nu poate răbda atunci când ne lipim inima de altceva afară de Dânsul. După legea bunei vecinătăţi, nevasta sau mireasa se împacă bine cu toată lumea, însă inima ei este doar a mirelui sau a soţului: şi sufletul, cu orice s-ar îndeletnici dintre cele cu care nu are cum să nu se îndeletnicească în împrejurările sale de viaţă, prin întoarcerea sa lăuntrică trebuie să năzuiască tot numai spre Dumnezeu. Mirele ori soţul nu face deosebire dacă este mare sau mic cel spre care înclină inima soţiei sau miresei, ci nu rabdă înclinarea ca atare, pe oricine ar privi ea: şi Dumnezeu Se mânie pe sufletul care nutreşte împătimire faţă de lucruri mari sau mici. Şi El vede toate acestea. Mireasa încă mai poate să ascundă de mire faptul că lăuntric îl înşeală cu altul, pe când de Dumnezeu nimic nu se poate ascunde. El vede toate şi nu rămâne nepăsător când inima noastră îl înşeală, iar atunci trimite şi pedeapsă - la început prin aceea că micşorează revărsările dărniciei Sale faţă de suflet, care odată cu abaterea de la Dumnezeu începe să trăiască o stare de întunecare a gândurilor, de tulburare a dorinţelor, de neorânduială a simţămintelor. Şi asta dacă abaterea este mică. Ce să mai spunem atunci despre una mare? Atunci Domnul Se depărtează, părăseşte sufletul - divorţează de el. Iar când nu Dumnezeu este însoţit cu sufletul, ştiţi şi singuri cine e însoţit cu el. Să ne izbăvească Domnul pe toţi de acest necaz!

Aşadar, fraţilor, nu este prima dată când aduc vorba despre aceea că nu cu o parte oarecare, ci pe de-a-ntregul trebuie să ne supunem lui Dumnezeu şi să ne dăruim Lui, aşa încât chiar dacă nu vă înduplecaţi să faceţi asta, cel puţin să spuneţi în sufletul vostru: „Altminteri nu se poate, trebuie să-L căutăm pe Domnul şi doar spre El să năzuim cu toată fiinţa noastră; ori facem aşa, ori ne vom pierde". Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei. Cine nu este cu Mine, zice Domnul, acela împotriva Mea este, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte (Mt. 6, 24; 12, 30). Nu vă înspăimântaţi! Să păstraţi în cuget un singur lucru: că acest fel de întocmire a vieţii nu este o silnicie, ci ieşire la libertate; nu e necaz, ci e fericire; nu este lipsă, ci e intrare în deplinătatea bunei fiinţări. Şi acestea păstrând în cuget, să vă nevoiţi la lucrarea cea pe potrivă. Domnul să trimită bărbăţie inimii voastre şi tărie duhului vostru. Amin!

[Luca.O]

INTAMPINAREA DOMNULUI - Predica a IPS Hieroteos Vlachos

“La patruzeci de zile de la Nasterea Sa dupa trup, Hristos a fost dus la templu, asa cum cerea legea acelei vremi. Pentru ca acolo, la templu, El a fost intampinat de oameni miscati de Duhul Sfant, dar mai ales pentru ca Simeon L-a primit pe El in bratele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit “Intampinare“. Cuvantul “ipapandi” (intampinare) provine de la verbul “ipandao“, care inseamna a veni in intampinarea cuiva.

Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, pentru ca atunci se implinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Episodul ducerii lui Hristos la templu, in cea de-a patruzecea zi de la Nasterea Sa, este descris numai de catre Sfantul Evanghelist Luca (Luca 2, 22-39).

1. (Porunca de curatire in cea de-a 40-a zi)
Porunca curatirii in cea de-a patruzecea zi a fost data lui Moise de Insusi Ziditorul, adica de Dumnezeu Cuvantul neintrupat. Ea a fost randuita pentru toti israelitenii, fiind descoperita lui Moise inca dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adica inainte ca ei sa treaca prin Marea Rosie.

Porunca era urmatoarea:

“In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al meu!” (Iesirea 13, 1-2).

Aceasta legiuire se referea si la primii nascuti de partea barbateasca din randul animalelor, care trebuiau sa fie deosebiti si oferiti lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era clara:

“sa osebesti Domnului pe tot cel de partea barbateasca de la oameni, care se naste intai; si pe tot cel de parte barbateasca, care se naste intai din turmele sau de la vitele ce vei avea, sa-l inchini Domnului” (Iesirea 13, 12).

Aceasta inchinare era semn al recunoasterii binefacerilor lui Dumnezeu si dovada a apartenentei la poporul ales. Este cunoscut faptul ca porunca inchinarii intaiului nascut de parte barbateasca a fost data iudeilor prin Moise, imediat dupa pedepsirea intailor nascuti ai egiptenilor, dupa care Faraon a ingaduit iesirea si, desigur inainte de trecerea Marii Rosii. Motivatia acestei practici era semnificativa: “caci cu mana tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt” (Iesirea 13, 9).

Intr-o alta carte a Vechiului Testament, si anume in Levitic, vedem ca Dumnezeu da amanunte despre cum anume sa se desfasoare ceremonia inchinarii si a recunostintei. Femeia care va naste copil de partea barbateasca il va taia imprejur in cea de-a opta zi, iar in cea de-a patruzecea zi il va inchina in templu. Impreuna cu inchinarea noului nascut, “sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

De vreme ce Insusi Dumnezeu Cuvantul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca si el sa o respecte atunci cand a luat trup omenesc, pentru ca sa nu fie calcator de lege. Sfantul Chiril al Alexandrei spune ca nimeni nu trebuie sa fie indignat la vederea faptului ca Hristos a tinut aceasta lege si nimeni sa nu-L socoteasca rob pe Cel care este liber, ci sa priveasca “in adancul iconomiei dumnezeiesti“. Respectarea legii inchinarii la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

La randul sau, Sfantul Grigorie Palama spune ca, desi Hristos nu avea nevoie de curatire, luand in consideratie faptul ca ceremonia respectiva a fost lasata in Vechiul Testament pentru curatirea parintilor si a celor nou-nascuti, El a tinut randuiala pentru a Se supune legii pe care El Insusi a dat-o. Hristos nu avea nevoie de curatire, pentru ca S-a zamislit fara samanta si S-a nascut fara stricaciune. “Nu era nevoie de curatire, ci lucrarea s-a facut din ascultare“. Desigur ascultarea are sensul de supunere in fata legii lui Dumnezeu, dar si acela de ascultare a noului Adam, spre deosebire de neascultarea vechiului Adam. Daca neascultarea primului Adam a avut drept urmare caderea si stricaciunea, ascultarea noului Adam, adica a lui Hristos, a readus firea omeneasca razvratita la Dumnezeu si l-a izbavit pe om de raspunderea pentru neascultare.

2. (De ce Hristos si Maica Domnului au venit la templu pentru sarbatoarea curatirii)
Aducerea copiilor la templu, in cea de-a patruzecea zi de la nastere, era o sarbatoare a curatirii. Mama si copilul trebuia sa fie curatati de urmarile nasterii.

Desigur, nasterea copiilor este o binecuvantare a lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca modul in care omul se naste este rodul si rezultatul caderii si ca fiecare prunc poarta hainele de piele pe care Adam le-a luat dupa pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: “Caci iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Ps. 50, 6). In cele din urma, prin bunavointa Sa, Dumnezeu a binecuvantat modul acesta de nastere, dar el a ramas in continuare rodul caderii si prin urmare, atat parintii, cat si copiii trebuiau sa isi aminteasca de aceasta realitate, fapt care explica si justifica ceremonialul curatirii.

Gandindu-ne la aceste adevaruri teologice, putem sa ne dam seama ca Hristos si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curatire, pentru ca zamislirea fara samanta si nasterea fara stricaciune nu au legatura cu necuratia.

Porunca lui Dumnezeu, care a fost data lui Moise, spunea: “Daca femeia va zamisli si va naste prunc de parte barbateasca, necurata va fi sapte zile” (Leviticul 12, 2) [In Septuaginta: "Daca femeia va primi samanta si va naste prunc de parte barbateasca, necurata va fi sapte zile". Am redat traducerea exacta a textului grecesc, deoarece argumentatia care urmeaza se bazeaza pe aceasta varianta. n.t.]. Indirect, acest fragment arata curatia Preasfintei Fecioare Maria, pentru ca necurata era femeia care zamislea prin samanta barbateasca. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu a zamislit prin samanta, ci de la Sfantul Duh si de aceea, era curata. Aceasta inseamna ca nu avea nevoie de ceremonialul curatirii, insa a mers la templu pentru a se supune legii.

3. (Hristos – Unul-Nascut)
Porunca lui Dumnezeu era clara: “Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai” (Iesirea 13, 2). Aceasta porunca era, in acelasi timp, si o proorocie, care se referea la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul si care nu avea aplicare exacta pentru intaii nou-nascuti de parte barbateasca.

Acest fragment nu se poate aplica exact in cazul intailor nou-nascuti (in afara de Hristos) pentru ca nici un copil, nici macar intaiul nascut, nu deschide pantecele mamei sale. Intr-o predica referitoare la acest subiect, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca nu pruncii sunt cei care deschid pantecele mamei lor, “ci barbatul, prin unire cu femeia“. Pantecele se deschide la unirea barbatului cu femeia sau la zamislirea copilului. Numai Hristos a deschis pantecele mamei Sale, desigur, fara sa-i strice fecioria, lasand-o asadar inchisa. “Pruncul a deschis pantecele fara sa faca nici o stricaciune“.

Sfantul Nicodim Aghioritul, dupa ce spune ca ceea e se petrecea in Vechiul Testament era preinchipuirea Nasterii lui Hristos, adauga in continuare ca numai Hristos a deschis pantece de fecioara, “ca un Dumnezeu si fara luare in stapanire; i-a deschis pantecele pentru nastere, dar a lasat-o inchisa, asa cum era inaite de zamislire si de nastere“.

Hristos a fost intai nascut, asa cum este El numit in Sfanta Scriptura. Desigur, aceasta nu inseamna ca a mai existat si un al doilea sau un al treilea nascut, ci ca S-a nascut primul, indiferent de existenta unui al doilea sau al treilea. Intai nascut trebuie corelat cu Unul-Nascut, asa cum mai este numit Hristos in Evanghelie.

Intai nascut se refera la amandoua nasterile lui Hristos, adica la nasterea de mai inainte de veac, din Tatal Preacurat, fara de mama, si la cea din veac, din Maica Fecioara, fara de tata (Sfantul Grigore Palama).

Exista trei motive pentru care Hristos este numit intai nascut. Mai intai, pentru ca S-a nascut mai inainte de veac, din Tatal. Sfantul Apostol Pavel spune: “acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevazut, mai intai nascut decat toata faptura” (Col. 1, 15). Iar dupa cum am vazut mai devreme, intai nascut se identifica cu Unul-Nascut. (Luca 2, 7). In al treilea rand, El a fost numit “intai nascut din morti“, pentru ca a inviat primul, deschizand posibilitatea ca fiecare om sa invieze la vremea sa. Asadar, termenul de nastere se foloseste si cu sensul de inviere, pentru ca invierea este socotita o nastere. Sfantul Apostol Pavel spune: “El este inceputul, intaiul nascut din morti” (Col. 1, 18). Asadar, primul sens al lui intai nascut se leaga se nasterea dupa fire a Fiului lui Dumnezeu, expresia referindu-se la teologie, iar celelalte doua sensuri sunt legate de intruparea Cuvantului si se refera la iconomie.

Potrivit spuselor Sfantului Grigorie, Episcopul Nisei, pentru ca sa dea viata firii noastre omenesti Hristos S-a facut intai nascut in trei feluri. Desigur, prin aceasta, el nu se refera si la nasterea de dinainte de veac, din Tatal. Asa cum propria noastra fire vine la viata prin trei nasteri, adica din mama noastra, din Botez si din morti, care nadajduim ca se va petrece in viitor, si Hristos S-a facut intai nascut in trei feluri, pentru ca sa da viata si sa indumnezeiasca firea noastra omeneasca. Asadar, dupa nasterea trupeasca, trebuie neaparat sa urmeze si cea duhovniceaca.

4. (Hristos Prunc)
Scena in care Hristos Se ofera pe Sine in templu ca prunc si ca nou-nascut este emotionanta. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preainalt fiind, era unit in permanenta cu Tatal si cu Duhul Sfant, Cel care cuprindea lumea si intreaga creatie, vine acum in templu, ca prunc, purtat pe bratele mamei Sale.

Chiar daca era prunc, Hristos era in acelasi timp si “Dumnezeu de dinainte de veac” si de aceea, era mai intelept decat oricine altcineva. Stim ca, prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, firea omeneasca s-a indumnezeit si de aceea, sufletul lui Hristos era inbogatit cu plinatatea intelepciunii si cunoasterii. Numai ca aceasta intelepciune se manifesta in functie de varsta Sa, caci daca ar fi fost altfel, El ar fi parut un monstru (Sfantul Ioan Damaschin). Cu toate acestea, chiar de era prunc, era si Dumnezeu, avand in trup plinatatea Dumnezeirii si toata intelepciunea si cunoasterea umana, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca.

Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat “constiinta de prunc” a lui Adam. Atunci cand Dumnezeu l-a creat pe Adam in Rai, acesta era prunc in privinta harului si a sfintirii. Avea, desigur, iluminarea mintii, dar pentru ca sa ajunga la indumnezeire, trebuia sa fie incercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neincercat si avea constiinta de prunc, a fost usor ca el sa fie inselat de demonul viclean, care era vechi in pacat si in viclenie. De aceea, prin varsta trupeasca de prunc, Hristos a tamaduit nu numai constiinta lui Adam, dar si intreaga fire omeneasca, si a savarsit ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam. Astfel, prin intruparea Fiului Sau, Dumnezeu Tatal a facut mai sigura si mai eficienta [eficace, lucratoare, n.n.] calea indumnezeirii omului, pentru ca diavolul nu mai putea acum sa insele firea omeneasca a lui Hristos, asa cum a facut-o, cu indemanare, in cazul primului Adam.

Dupa cum se observa si din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc, smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul depaseste si intelegerea ingerilor, pentru ca si acestia s-au inchinat in fata nesfarsitei bunavoiri a lui Dumnezeu. Profetul Avacum a vorbit despre intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, spunand:

“Dumnezeu vine din Teman, si Cel sfant din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acopera cerurile si tot pamantul este plin de slava Lui” (Avacum 3, 3).

Prin cuvantul slava, se intelege intruparea si sfanta chenoza a lui Dumnezeu Cuvantul, iar acopera cerurile arata ca intruparea a acoperit si a depasit pana si inaltimea ingerilor, de vreme ce si ingerii s-au inchinat vazand nesfarsita si nespusa aplecare a lui Dumnezeu Cuvantul.

5. (Turturelele si porumbeii)
Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte barbateasca sa fie insotita de oferirea unui miel neprihanit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel. In Levitic sta scris:

“sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

Sfantul Evanghelist Luca spune ca parintii L-au dus pe Hristos la templu pentru ca

“sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24).

Parintii lui Hristos nu au adus un miel, asa cum se dadea posibilitatea in Lege, pentru ca erau saraci. Cei din clasele bogate ofereau un miel neprihanit de un an, in vreme ce paturile sarace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Procopie). Cu adevarat, Hristos S-a nascut intr-o familie saraca si a crescut in saracie. Totusi, saracia lui Hristos nu a venit din faptul ca S-a nascut si a trait sarac, ci din aceea ca S-a intrupat si a luat fire omeneasca. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, chiar daca era bogat, Fiul lui Dumnezeu a saracit, pentru ca sa ne imbogateasca pe noi cu Dumnezeirea Sa.

Legea cerea sa se ofere o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, pentru ca in primul caz (perechea de turturele), era simbolizata intreaga-intelepciune a parintilor, care inseamna unirea lor prin casatorie, in vreme ce in al doilea caz (doi porumbei), se facea referire la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si la Hristos, pentru ca Hristos S-a nascut din Fecioarea si a ramas El Insusi Curat pana la sfarsit. Asadar, in vreme ce turturelele simbolizau cinstita si binecuvantata casatorie, porumbeii preinchipuiau fecioria Preasfintei Nascatoare si a lui Hristos (Sfantul Grigorie Palama).

Jertfa ceruta de legea Domnului era preinchipuirea lui Hristos. Dupa cum noteaza Sfantul Chiril al Alexandrei, “turtureaua canta cu glas frumos, precum vrabia, pe cand porumbita este blanda si cuminte“. Turtureaua si porumbita Il simbolizau pe Hristos, pentru ca Hristos a fost ca o turturea care ciripeste pe tot pamantul si umple via Sa, adica pe noi, cei care credem in El, cu voce frumoasa, si a avut blandetea desavarsita a porumbelului. Asadar, in mod cert, aceasta jertfa se referea la intruparea milostivului Dumnezeu.

6. (Dreptul Simeon)
Unul dintre personajele principale ale Intampinarii Domnului, in afara, desigur, de Hristos si de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, a fost si Simeon “cel drept si temator de Dumnezeu“, care s-a invrednicit sa Il intampine pe Hristos, sa-L ia in brate si sa-L recunoasca, prin puterea si prin harul Duhului Sfant. Fara indoiala, el este o mare personalitate, lucru care reiese atat din faptul ca L-a recunoscut pe Hristos, cat si din cuvintele pe care le-a rostit in acel ceas.

Numele Simeon corespunde vietii si asteptarii purtatorului acestui nume, dar si revelatiei lui Dumnezeu catre el, pentru ca in limba ebraica, Simeon inseamna ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Sfantul Evanghelist Luca spune despre el ca locuia in Ierusalim si era drept, temator de Dumnezeu si astepta mangaierea lui Israel. In acelasi timp, se spune ca avea Duhul Sfant asupra lui, Care ii daduse de veste ca nu o sa moara inainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizari sunt trasaturi ale unui om induhovnicit. Drept urmare, Sfanta Scriptura nu se intereseaza de originea lui omeneasca si de alte aspecte ale vietii sale sociale, pentru ca el ducea in acelasi timp o viata mult mai importanta, care este viata duhovniceasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe puncte de vedere ale interpretilor in legatura cu cine anume era Simeon. El a facut acest lucru deoarece in Evanghelie nu se spune categoric daca era preot sau nu, el fiind numit doar om. Astfel, Cuviosul Iosif, scriitorul de cantari, il numeste “preot sfintit“, Sfantul Mucenic Metodie il numeste “preot induhovnicit“, Cuviosul Fotie si Cuviosul Teofilact spun ca nu era preot, dar era mai presus de preoti, iar altii spun ca era unul dintre cei saptezeci de traducatori ai Vechiului Testament, care nu a crezut atunci cand a tradus proorocia lui Isaia: “iata, Fecioara va lua in pantece” si, in acel moment, i s-a dat vestea ca va trai pana cand Il va primi in mainile sale pe Hristos. Unii cred ca era fiu al lui Hiliel, Patriarhul evreilor, si tata al invatatorului de lege Gamaliel, iar altii, ca era conducatorul Sinedriului evreilor. De asemenea, se spune ca era de peste doua sute saptezeci (270) de ani. Cu referire la toate aceste, Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca cei care vor sa urmeze certitudinea Evangheliei, spune ca Primitorul de Dumnezeu Simeon era un “barbat inspirat de Duhul Sfant”.

Cu adevarat, Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu a venit la templu prin puterea si prin harul Duhului Sfant. El a avut Duhul Sfant asupra lui, in Duhul Sfant a primit vestea ca Il va vedea pe Hristos inainte sa moara si a venit la templu prin iluminarea Duhului Sfant (Luca 2, 25-27). De aici intelegem faptul ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant pentru a fi invatat de Acesta. Cu alte cuvinte, Sfantul Duh nu descopera tainele Sale oamenilor necurati in care nu Si-a aflat de dinainte salas.

Isaia prooroceste: “Intariti-va voi, maini slabe, si prindeti putere genunchi slabanogi … intariti-va si nu va temeti” (Isaia 35, 3-4). Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu, caci dupa cum spune Evanghelistul Luca, “din indemnul Duhului Sfant a venit la templu“. Si nu numai ca era indrumat de Duhul Sfant, dar era si intarit de Acesta. Nimeni nu poate sa Il vada pe Dumnezeu daca nu are puteri duhovnicesti, adica daca nu se intareste prin puterea si prin harul Preasfantului Duh. Asadar, Duhul Sfant ii intarea picioarele, ca sa mearga spre templu, si mainile, ca sa Il tina pe Hristos. Sfantul Gheorghe al Nicomidiei spune ca Simeon nu a mers cu propriile sale picioare ca sa purceada spre slujirea tainei, ci Duhul Sfant S-a facut pentru el car purtator.

O data ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfant pe Fiul lui Dumnezeu intrupat. Cu alte cuvinte, el s-a invrednicit sa vada cu ochii sai intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, pe care au vazut-o toti prorocii prin vedenii profetice. Dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, Simeon si Ana au vazut sfanta putere care se afla in Hristos, adica “vederea lor a trecut prin trupul omenesc, asa cum trece lumina prin sticla“. Asa cum vedem lumina dintr-o casa prin ferestre sau cum vedem lumina prin becurile de sticla, la fel si cei curati cu inima vad prin Trupul lui Hristos lumina Dumnezeirii, ceea ce pentru altii este necunoscut si nevazut.

Sfantul Vasile cel Mare a alcatuit lauda Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfant si s-a invrednicit de o mare cinste. Sfantul Vasile spune ca, desi dupa cele vazute, Simeon era om, dupa cele duhovnicesti, el era supraom; prin substanta era ca noi toti, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decat semenii lui; dupa fire era om, dar prin virtute era inger; avea drept locuinta Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Si nu numai ca era mai presus de oameni, dar “Simeon ii intrecea si pe ingeri“.

7. (Proorocita Ana)
In afara de Simeon Primitorul de Dumnezeu, in templu se afla si Proorocita Ana, care s-a invrednicit si ea sa Il vada pe Dumenzeu si sa spuna ca Acesta este Mantuitorul ei. Ea avea optzeci si patru de ani si era vaduva, dupa ce traiese cu barbatul sau timp de sapte ani (Luca 2, 36-38).

Ana statea zi si noapte in templu si nu se indeparta de el. Asadar in timp ce Simeon a fost indrumat la templu de Duhul Sfant, ea se afla acolo si L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Evanghelistul Luca o numeste proroocita, pentru ca avea Duh Sfant. Cuviosul Cosma Melodul spune ca Ana “era ipofeta care lauda pe Dumnezeu cu lauda sfanta“. Dupa ce afirma Sfantul Nicodim Aghioritul, intre preot si ipofet exista o diferenta. Profetul anunta cele ce urmeaza sa aiba loc dupa destul timp, in vreme ce ipofetul explica faptele prezente si trecute, sau chiar pe acelea care urmeaza sa se petreaca la un interval scurt de timp. Asadar, Sfantul Evanghelist Luca, a folosit cuvantul prooroc cu sensul de ipofet, pentru ca Proorocita Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvantul prin Duhul Sfant.

De altfel, in Noul Testament, profetia are si sensul de explicare in Duh Sfant a intelesului celui mai adanc al Legii si, in general, al Sfintei Scripturi. In limbajul biblic, profetii sunt teologi care deosebesc duhurile.

Marturisirea Anei a reprezentat o multumire si o doxologie adusa pentru vestea izbavirii lui Israel. Fapta ei a fost o imbinare intre multumire si proorocie, pentru ca, “vorbea despre Prunc“.

8. (Turturelele cugetatoare)
Prezenta Dreptului Simeon si a Prorocitei Ana ne mai dezvaluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetatoare care L-au intampinat pe Hristos atunci cand Acesta a urcat la templu. Asadar, pe langa perechea de turturele necuvantatoare, Duhul Sfant a trimis si o pereche de turturele duhovnicesti si purtatoare de duh, adica pe Simeon si pe Ana.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, din toate acestea intelegem cine sunt cei care urmeaza sa Il primeasca pe Hristos si cum trebuie sa fie acestia. Unirea cu Hristos presupune o viata corespunzatoare. Simeon era numit drept si nu se mentioneaza daca a fost sau nu casatorit, in vreme ce Ana, dupa moartea sotului sau, a trait in binecuvantarea vaduviei, in neprihanire si curatie.

Viata in Hristos inseamna fecioria dupa Hristos sau casatoria binecuvantata de Dumnezeu, asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama. De asemenea, intr-o predica rostita la sarbatoarea Intampinarii Domnului, Sfantul Grigorie vorbeste in detaliu despre raul pe care il provoaca desfranarea si spune ca omul nu poate sa aiba legatura cu Hristos daca este desfranat, deoarece o asemenea legatura cere rastignirea carnii si a dorintelor ei.

Mantuirea omului nu depinde de felul de viata ales, adica feciorie sau casatorie, ci de felul in care omul traieste, adica de legatura pe care acesta o are cu Hristos. Si intr-un caz si in celalalt, se cer feciorie si cumintenie. Spre aceste lucruri tinteste viata ascetica, traita in Tainele Bisericii; acesta este modul de viata spre care Dumnezeu-Om Hristos il indruma pe om.

9. (Dreptul Simeon primeste pe carbunele Hristos)
Atunci cand Dreptul Simeon a intalnit-o pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care Il tinea in brate pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfant cu mainile sale. El “L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu” (Luca 2, 28). Scena aceasta este infricosatoare. Cu adevarat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinta daca bratele lui Simeon nu erau intarite de Duhul Sfant.

Aceasta imagine ne aduce aminte de vedenia Profetului Isaia care dupa ce L-a vazut pe “Domnul stand pe un scaun inalt si maret” si pe Serafimii care se aflau in jurul Lui, si dupa ce si-a marturisit necuratia buzelor sale, s-a aflat dintr-o data in fata urmatoarelorfapte uimitoare:

“Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, avand in mana sa un carbune, pe care il luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati” (Isaia 6, 6-7).

Vedenia aceasta se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul. Profetul Isaia a fost ales sa vesteasca poporului lui Israel venirea Celui fagaduit, adica a Lui Hristos, si de aceea, el este considerat o mare voce intre profeti si chiar al cincilea Evanghelist. El a descris cu mare claritate si acuratete multe dintre scenele sfintei intrupari.

Faptul ca aceasta vedenie se refera la intrupare reiese si din Traditia erminiei bisericesti. Intr-unul din troparele praznicului se spune:

“Clestele cel tainic ce a luat in pantece pe carbunele Hristos, tu esti, Marie“.

Toate revelatiile din Vechiul Testament sunt legate de Cuvantul neintrupat, iar cele mai multe dintre ele se refera la intrupare, adica la venirea Cuvantului in trup. In cazul de fata, carbunele este Hristos, iar clestele tainic care tine carbunele este Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care L-a zamislit pe Hristos in pantecele ei si care a dat acest carbune Dreptului Simeon. Jertfelnicul ceresc este cerul plin de slava lui Dumnezeu. De aceea cantam: “Pogorandu-Se din cer Stapanul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul“.

Asa cum Proorocul Isaia a primit carbunele si nu s-a ars, ci s-a curatit si a devenit profet, la fel si Dreptul Simeon L-a primit pe carbunele Hristos de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si nu s-a ars, ci s-a curatit dupa cuvantul: “Iata, s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale si faradelegile tale le va curati“.

Aceasta ultima fraza dovedeste ca vedenia Profetului Isaia se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, lucrul care reiese si din faptul ca Biserica a stabilit ca aceasta fraza sa fie rostita de preotul slujitor dupa Sfanta impartasanie cu Trupul si cu Sangele lui Hristos. Imaginea profetica prezentata mai sus, care il pune pe Dreptul Simeon in stransa legatura cu Sfanta Impartasanie, arata ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant, asa cum avea si Dreptul Simeon, ca sa nu fie ars sa Trupul si de Sangele lui Hristos.

Prin urmare, carbunele aprins este Hristos intrupat, jertfelnicul este pantecele Preacuratei Fecioare, Serafimii sunt insasi Nascatoarea de Dumnezeu, iar mainile ei tin clestele prin care da carbunele Dreptului Simeon.

10. (“Acum slobozeste pe robul Tau...”)
Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos in bratele sale, a exclamat:

“Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o fraza plina de maretie, pe care Biserica a preluat-o si a asezat-o la sfarsitul slujbei Vecerniei, dar si in alte slujbe, ca de exemplu, in cuvantul de multumire de dupa impartasirea cu Cinstitele Taine. In continuare vom incerca o scurta analiza interpretativa a acestui fragment evanghelic.

Dreptul Simeon a fost instiintat de Sfantul Duh ca inainte sa moara Il va vedea cu siguranta pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, iar acest lucru s-a implinit pentru ca era “invrednicit cu har de prooroc” (Sfantul Chiril al Alexandriei). Dupa ce L-a vazut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vadi faptul ca sfintii “se considera numai legati de trup” (Cuviosul Teofilact) si de acea nu se tem de moarte.

Dupa cuvantul Tau, in pace arata ca Simeon a cerut iesirea sufletului din trup “dupa cum i s-a fagaduit”, el considerand acest lucru ca fiind odihna, pentru ca “in pace” inseamna “spre odihna“ (Cuviosul Teofilact). Odihna are legatura cu linistea gandurilor, pentru ca, o data cu trecerea timpului, Dreptul Simeon o asteapta “fara incetare sa vina“ (Sensul este acela ca, inaintand in varsta, Simeon a dobandit linistea gandurilor, iar acum asteapta odihna care urmeaza in mod firesc dupa linistirea gandurilor) (Cuviosul Teofilact), iar mantuirea lui Dumnezeu era intruparea pe care Domnul a pregatit-o mai inainte de timp. Cu adevarat, taina lui Hristos a fost pregatita “inainte de facerea lumii” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul a fost lumina spre descoperirea neamurilor, pentru ca neamurile, adica idolatrii, se aflau in inselare si in intuneric si cazusera in mainile demonilor (Sfantul Chiril al Alexandriei), dar si slava lui Israel, pentru ca Hristos a rasarit si a venit dintre israeliteni. Aceasta slava este simtita de cei care sunt recunoscatori lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).

Cuvintele Sfantului Simeon reprezinta un imn de biruinta inaltat ca urmare a vederii de catre el a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat. Profetii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adica venirea Sa care avea sa fie in viitor, insa Simeon I-a vazut fata, Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizica, lumina morala sau o lumina simbolica, ci lumina adevarata, care alunga intunericul gandului si al necunostintei si care este slava nu numai a israelitenilor, ci si a intregii firi omenesti. Fara Hristos si in afara Lui, firea omeneasca este fara slava, fara forma, nedefinita si anonima. Prin Hristos, ea dobandeste “identitate si continut” (Sfantul Nicolae Cabasila).

Faptul ca, imediat dupa ce L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Simeon a cerut slobozirea, adica moartea, se explica prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau sa fie savarsite in continuare. Voia sa mearga in Iad ca sa duca vestea cea buna dreptilor Vechiului Testament care se gaseau acolo, adica sa le spuna ca a venit Mesia, Care este Mantuitorul lumii. In plus, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, Simeon se grabea sa mearga in Iad pentru ca sa nu apuce sa duca vestea cea buna copiii care urmau sa fie taiati de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se misca mai repede, pe cand el era “batran si greoi si se misca incet“. Hristos ii implineste cererea si, dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, se pare ca a fost ca si cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon sa se arata cu veselie catre Adam, care traia cu mahnire in Iad, si sa vesteasca bucuria Evei, care se afla in chinuri, zicand:

“Vine mantuirea; vine Izbavitorul; vine iertarea; vine Slobozitorul. Nu mai plange, fie omeneasca, vine ajutorul nostru, vine si nu intarzie“.

Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor intemnitati in intuneric – tuturor dreptilor Vechiului Testament aflati in Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiintata – ca a sosit Hristos cel indelung asteptat, Care va veni grabnic si in Iad ca sa-i elibereze.

11. (“Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora…”)
Dreptul Simeon i-a binecuvantat pe Fecioare Maria si pe Iosif, care urmareau cu mirare si cu surprindere cele ce se petreceau, dupa care s-a intors spre Nascatoarea de Dumnezeu si i-a spus doua profetii minunate.

Prima se referea la Persoana Dumnezeului-Om intrupat:

“Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri” (Luca 21, 34),

proorocie care s-a implinit in timpul vietii lui Hristos, dar care a continuat sa se implineasca de-a lungul istoriei, ca si in viata personala a fiecarui om.

Dumnezeul-Om Hristos este caderea celor necredinciosi, adica a celor care nu cred in El, si ridicarea celor care cred. Un exemplu este ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Un talhar a crezut si s-a mantuit, iar celalalt s-a indoit si s-a osandit. Acest lucru se petrece si in viata noastra interioara, pentru ca Hristos este spre cadere in noi, atunci cand noi, cei botezati, cadem in desfranare, si ne este spre ridicare – prin cumintenia noastra. De asemenea, prin aceasta proorocie se mai poate intelege ca Hristos trebuia sa patimeasca si sa cada in moarte, pentru ca multi sa se ridice prin caderea si prin moartea Sa (cuviosul Teofilact).

Hristos este si “semn care va starni impotriviri”. Cuvantul semn se poate interpreta in multe feluri si poate avea mai multe intelesuri. Mai intai, semn este intruparea lui Hristos, adica intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. In timpul intruparii, s-au petrecut multe lucruri greu de inchipuit si nemaivazute, pentru ca Dumnezeu S-a facut om, iar Fecioara s-a facut mama. Tocmai acest semn este contrazis si pus la indoiala de multi oameni. Unii spun ca a luat trup adevarat, iar altii ca a luat un trup imaginar, adica trupul Sau era inchipuit si toate au fost savarsite inchipuit. Unii considera ca trupul era facut din pamant, iar altii ca era ceresc. Unii spun ca Hristos, ca Dumnezeu, are existenta de dinainte de veac, iar altii cred ca inceputul existentei Sale a fost din Preacurata Fecioara Maria (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Analizand talcuirea Cuviosului Teofilact despre faptul ca semnul care va starni impotriviri este intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca ereticul care vede lucrarea lui Hristos – Care are doua lucrari, adica dumnezeiesti si omenesti; si ca om, Ii era foame si sete, a primit mucenicia, S-a rastignit, a patimit etc., iar ca Dumnezeu a facut minuni, a scos demoni, a readus la viata etc. – sta la indoiala daca Hristos este om sau Dumnezeu. Insa crestinul nu are asemenea indoieli, pentru ca stie din experienta sfintilor indumnezeiti ca, desi Hristos are doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, El este unul atat in ipostas, cat si in persoana si astfel, acest Unul Hristos lucreaza cand ca Dumnezeu, cand ca om. Desigur, atunci cand lucreaza ambele firi, acest lucru se face in comuniune.

Apoi, dupa spusele Sfantului Chiril al Alexandriei, semn care va starni impotriviri este si Crucea lui Hristos. Unii primesc Crucea si Rastignirea lui Hristos, socotind ca acestea inseamna izbavire si ca pe Cruce s-au biruit taria si puterea intunericului, in vreme ce altii nu primesc Crucea. Acestia din urma nu pot sa inteleaga ca Hristos S-a rastignit. De aceea, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Crucea este sminteala pentru iudei, iar pentru neamuri nebunie. Insa pentru noi, cei care credem, Crucea este “puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).

12. (Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi“)
Cea de-a doua proorocie a Sfantului Simeon, care are legatura cu Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este urmatoarea:

“Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).

In mod cert, profetia aceasta se refera la durerea si la mahnirea Nascatoarei de Dumnezeu atunci cand L-a vazut pe Fiul Sau – Care era in acelasi timp si Fiul lui Dumnezeu – rastignit pe Cruce, in suferinte si in chinuri. Preasfanta Nascatore nu a suferit si nici nu a simtit durere la Nasterea lui Hristos, tocmai pentru ca L-a zamislit fara samanta si L-a nascut fara stricaciune. Trebuia deci sa sufere mult in vremea iesirii din trup a Fiului sau.

Tocmai aceasta sabie, care a trecut prin sufletul Nascatoarei de Dumnezeu in timpul mortii pe cruce a lui Hristos, a facut sa fie descoperite gandurile ascunse in inimile multor oameni. Unii s-ar putea indoi de faptul ca ea a fost mama cu adevarat, dar datorita durerii simtite atunci de Fecioara Preasfanta, indoiala lor se risipeste.

Aceasta ne aminteste de intamplarea a doua femei din Vechiul Testament, care isi revendicau amandoua un prunc, fapt pentru care s-au infatisat inaintea lui Solomon, ca sa le fie dezlegata pricina. Solomon a cerut un cutit pentru ca sa taie pruncul si sa dea cate o bucata la fiecare femeie. Atunci, una dinte ele a cerut sa nu fie taiat copilul, ci sa fie dat intreg celeilalte. A doua a cerut sa fie taiat, pentru ca sa nu-l ia niciuna dintre ele. Regele a dat copilul aceleia care a preferat sa il lase sa traiasca, chiar de-ar fi fost sa-l ia cealalta femeie. Aceasta a fost semnul ca ea era mama naturala (III Regi 3, 16-28).

In acelasi fel, durerea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a aratat ca ea era mama adevarata si ca Domnul a luat trup de la ea, caci daca Nascatorea de Dumnezeu a fost mama adevarata, inseamna ca si Hristos a avut trup adevarat si nu a fost un om inchipuit.

Sfantul Atanasie cel Mare spune ca exprimarea “ca sa se descopere gandurile din multe inimi” inseamna ca, prin Crucea lui Hristos si prin Patimile Sale, se vor descoperi toate pornirile interioare ale oamenilor, de vreme ce Petru, care Il urmase zelos pe Hristos, va ajunge sa se lepede de El, uncenicii Il vor parasi, Pilat se va cai prin spalarea mainilor, femeia acestuia va crede in urma unui vis de noapte, sutasul va da marturie dupa semnele ce s-au aratat, Iosif si Nicodim se vor ocupa de cele trebuincioase inmormantarii, Iuda se va spanzura, iar iudeii vor da arginti paznicilor ca sa ascunda Invierea. Cu adevarat, Crucea lui Hristos “este lupta si intarirea gandurilor si intoarcerea lor impotriva“.

Aceasta profetie nu se refera numai la intrupare si la Rastignire, ci si la viata Bisericii, care este adevaratul Trup al lui Hristos. Unii isi gasesc mantuirea prin ramanerea in interiorul Bisericii, iar altii se osandesc prin respingerea lucrarii ei mantuitoare. De asemenea, prin Botez, am primit in inima noastra harul lui Dumnezeu, care nu ne paraseste niciodata, dar se acopera de patimi si tocmai de aceea cadem atunci cand pacatuim, si reinviem atunci cand ne pocaim.

Hristos va fi “spre caderea si spre ridicarea multora” si in cealalta viata, pentru ca toti Il vor vedea pe Hristos, dar pentru unii El va fi Rai, iar pentru altii, Iad.

13. (Sarbatoare a omului traitor in Hristos)
Aceste ultime consideratii arata faptul ca Intampinarea Domnului nu se refera numai la Imparatul Hristos, prin infatisarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este in acelasi timp si o sarbatoare a omului traitor in Hristos.

Din praznicul imparatesc al implinirii de catre Hristos a varstei de patruzeci de zile, Biserica a facut o ceremonie, adica o slujba care se savarseste pentru fiecare copil la implinirea a patruzeci de zile de la nastere. Pruncul este adus in biserica de catre mama sa in cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Aceasta aducere are un dublu inteles. In primul rand, mama este binecuvantata la sfarsitul perioadei de curatire de dupa lauzie. La fel cum Biserica se roaga pentru orice boala, ea se roaga si pentru femeia care a nascut si care, fireste, simte slabiciune trupeasca dupa efortul nasterii. In plus, se face rugaciune pentru curatire, fiindca modalitatea de nastere a omului este cea care a urmat caderii. In al doilea rand, aceasta este o slujba de multumire pentru nasterea unui copil. Deoarece zamislirea si nasterea unui copil nu sunt numai lucruri dupa fire, ci si rezultat al interventiei lui Dumnezeu, simtim ca pruncul apartine ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l da inapoi prin intermediul preotului pentru ca noi sa il crestem. Dar in realitate, el apartine lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, in loc de perechea de turturele, trebuie sa aducem curatia sufletului si a trupului, iar in loc de doi pui de porumbel, sa fim cu luare-aminte nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor. Si asa cum, dupa savarsirea celor dupa lege, Hristos S-a intors in patria Sa, implinindu-Se si crescand in intelepciune, si noi trebuie sa ne intoarcem in adevarata noastra patrie, care este Ierusalimul ceresc, traind duhovniceste, dupa legea sfanta, crescand in intelepciune si in har si ajungand la varsta implinirii lui Hristos, desavarsiti cu sufletul si vase adevarate ale Duhului Sfant.

Este datoria noastra, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, sa ne asemanam cu Dreptul Simeon si cu Proorocita Ana. Trebuie si noi sa Il intampinam pe Hristos imbracati in nevinovatie, in pocainta, in cumintenie, in curatie si, in general, in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Nimeni nu poate sa Il intalneasca intr-un alt fel pe Hristos, Care este adevarata viata.

***

Praznicul Intampinarii Domnului arata ca Hristos este viata si lumina oamenilor si ca omul trebuie sa tinteasca spre dobandirea acestei lumini enipostatice si a enipostaticei vieti. Biserica inalta rugaciunea: “Lumineaza-mi sufletul si cu lumina simtita sa vad limpede si sa Te vestesc pe Tine Dumnezeu“. Pentru ca omul sa Il propovaduiasca pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa Il vada cu limpezime. Numai cei care il vad pe Dumnezeu sau macar primesc experienta celor ce vad, se pot face indrumator. Dar pentru ca omul sa-L vada pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa primeasca iluminarea sufletului si a simturilor trupului. In acest fel, praznicul Intampinarii Domnului se face praznic al intampinarii fiecarui credincios”.

Septembrie 1994

(sursa: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

[Luca.O]

Intampinarea Domnului - Sf.Teofan Zavoratul
Intampinandu-L, pe Domnul Il inconjoara pe de o parte dreptatea care asteapta mantuirea nu de la sine - Simeon, dimpreuna cu vietuirea aspra in post si rugaciuni, insufletita de credinta - Ana; pe de alta, insasi curatia,desavarsita si nestirbita - Fecioara de Dumnezeu Nascatoare, dimpreuna cu smerita si tacuta supunere si incredintare in voia lui Dumnezeu - Iosif logodnicul. Stramuta in inima ta toate aceste stari duhovnicesti si-L vei intampina pe Domnul nu purtat, ci venind singur catre tine, il vei primi in bratele inimii tale si vei inalta o cantare ce va patrunde cerurile, veselindui pe toti ingerii si sfintii.

[Luca.O]

Sfântul Grigorie de Nyssa – Omilie la Întâmpinarea Domnului, la Născătoarea de Dumnezeu şi la dreptul Simeon

Cel înălţat la cele cereşti prin cugetare[1], care prin dispreţuirea[2] celor pământeşti s-a ridicat întru înălţimi, Pavel, mintea cea aleasă şi primitoare de Dumnezeu[3], limba cea de Hristos mişcată, preafrumosul condei al scriitorului ce scrie degrab (Psalmul 44:2), care a caligrafiat Bisericii dogmele adevărului, săgeata de aramă din mâna Celui Puternic, care a dat o rană de moarte în inima stăpânitorului întunericului lumii acesteia, fulgerul care s-a arătat de la Ierusalim şi până în Iliric sau, mai bine-zis, până la marginile lumii, glasul curat şi puternic al tunetului dumnezeiesc din roata tainică a Evangheliei, care s-a rostogolit în întreaga lume[4], acesta [Pavel], grăind ca din înseşi adâncurile raiului, unde a auzit cuvinte de nespus, sau, mai bine-zis, grăind ca de la însuşi Tronul cel înalt al slavei, lângă care şi stă, gătind o cinstită înainte-prăznuire pentru sfântul şi împărătescul praznic de azi spre întâmpinarea Împăratului slavei, pregăteşte poporul Bisericii, preoţia cea împărătească, precum ar spune cineva, ca pe o preatainică adunare, pregăteşte ordinea, ritmul şi buna armonie a vieţuirii frumoase şi zice: „Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea, la minte însă fiţi desăvârşiţi“ (I Corintheni 14:20). Căci aşa vom deveni contrupeşti[5] şi împreună-părtaşi (Efeseni 3:6) Dumnezeului celui desăvârşit şi veşnic, Care a arătat firea desăvârşită a virtuţii în Trupul Său omenesc şi Căruia astăzi Îi săvârşim praznicul. El, în vremurile din urmă, S-a arătat în trup şi Prunc, din Care e tot darul şi desăvârşirea şi spre a Cărui cinstire şi slavă Biserica se adună. Cuvântul prorocesc rostit în chip adumbrit descrie arătarea Sa trupească de nou-născut prin trăsăturile desăvârşirii Lui dumnezeieşti. Fiindcă zice: „Înainte ca Pruncul să cunoască binele şi răul, va lepăda viclenia, va alege binele“ (Isaia 7:16), care este semnul de recunoaştere al celui mai înalt şi desăvârşit discernământ şi al celei mai adevărate chibzuinţe. Marele apostol, când rosteşte cuvântul său de Dumnezeu insuflat, amintit mai înainte, ne îndeamnă către asemănarea cu El, fiindcă prin El ajungem să recunoaştem facerea noastră de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui şi să cunoaştem sfinţenia covârşitoare a frumuseţii Prototipului.
Căci precum în oastea împăratului, când se pregăteşte acestuia o gardă, se cuvine ca soldaţii să fie măreţi, acoperiţi cu coifuri de aur şi aleşi să poarte la vedere chipul lui, tot aşa e nevoie ca şi noi să ne preschimbăm prin înnoirea minţii noastre şi prin lepădarea omului nostru celui vechi, şi prin arătarea, pe cât e cu putinţă oamenilor, a asemănării cu chipul dumnezeiesc, şi, în acest fel, să luăm parte la praznicele mântuitoare şi duhovniceşti, pentru ca ele să ne fie, potrivit cuvântului prorocesc, „postul al patrulea şi postul al cincilea şi postul al şaptelea şi postul al zecelea“ (Zaharia 8:19), spre bucurie şi bună prăznuire. Iar postul trebuie înţeles aici în mod anagogic[6] drept depărtare şi înfrânare de la toată întinăciunea trupului şi a duhului. Pentru că prin [postul] al patrulea şi al cincilea, dar nu şi prin al şaptelea şi al zecelea, este arătată toată înţelegerea trupească şi uşor de înşelat a simţurilor şi aparenţa legată de viaţa prezentă[7].

Prin postul al patrulea [din luna a patra] învăţăm vieţuirea mai trupească şi mai iubitoare de trup, fiindcă trupurile sunt alcătuite din patru elemente, iar numele postului al cincilea lasă să se înţeleagă uşurinţa cu care cad în înşelare simţurile (care sunt cinci la număr). Iar postul al şaptelea, potrivit şi lui Solomon, arată timpul lumii acesteia, care se reia la fiecare şapte ani. Postul din luna a zecea arată curăţirea simţurilor omului lăuntric, când se deschide spre cele dinafară, astfel încât ochiul minţii să fie simplu şi străveziu (curat), pentru ca întreg trupul să fie luminos, precum spune Evanghelia (Matei 6:22). În plus, auzul sufletului să se umple de bucuria şi de veselia dumnezeiască, pe care şi marele David s-a rugat să le audă, iar puterea de gustare a sufletului să se exerseze în bunătatea Domnului, aşa cum cântăreţul între proroci vesteşte: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul!“ (Psalmul 33:8), şi în simţirea bunei miresme a lui Hristos, pe care a mirosit-o dumnezeiescul Pavel, să se formeze obişnuinţa mirosului, iar mâinile dinlăuntru ale discernământului să pipăie Cuvântul vieţii, aşa cum a spus Fiul Tunetului (1 Ioan 1:1)[8]. Pentru că prin exersarea[9] simţurilor duhovniceşti întru acestea şi prin depărtarea şi înstrăinarea[10] de cele contrare lor se lucrează, s-a zis, postul cel lăudat de Dumnezeu, şi aşa se împlineşte în noi izbânda de a fi prunci cu răutatea, dar cu înţelepciunea cea după Dumnezeu a fi desăvârşiţi.

Astfel ne adapă marea înţelepciune a învăţăturilor apostolice şi profetice, ţâşnită din izvoarele Duhului şi care umple râul lui Dumnezeu cu ape tainice, care veselesc cu revărsările lor cereasca cetate a lui Dumnezeu, alcătuită din puterile cele mai presus de lume, aşa cum am auzit în cântul psalmodiei (Psalmul 45:4-5). Pentru că sfânta adunare a puterilor celor de sus se bucură foarte de mântuirea oamenilor. Că aşa au obiceiul cele cereşti, să prăznuiască dimpreună cu cei de pe pământ, vieţuirea îngerilor îmbogăţind-o pe cea pământească. Adică, atunci când Dumnezeul nostru, Cel pe care L-a vestit mai dinainte prorocul, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut (Baruh 3:28), îngerii, văzând fericirea cea de sus sădită pe pământ, glas înălţau: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu!“, şi binevesteau „pe pământ pace“ (Luca 2:13 ş.u.) din pricina bunei voiri dumnezeieşti venite între oameni. Astfel, fericitele cete prăznuitoare ale sfinţilor îngeri se laudă cu dumnezeiasca lor slujire, pe care o săvârşesc în chip ales, cu totul curat şi simplu, şi, văzând în noi semnele adevăratei sfinţenii, nu ne vor îndepărta şi nu vor tăgădui să ne primească părtaşi la bucuria cea curată, precum a fost îndepărtat de la dumnezeiasca nuntă, în pilda evanghelică, cel cu haina murdară (Matei 12:11 ş. u.).

Şi atunci când s-a plinit timpul arhetipic – cum s-ar spune – al sărbătorii de faţă, Cel ce este „în chipul lui Dumnezeu“ (Filipeni 2:6) şi Care a luat chip de rob, Cel făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Prunc fiind, a plinit răscumpărarea legată de patruzeci de zile. Cuvântul cel veşnic a venit la Templu dimpreună cu Născătoarea [Sa] şi cu aducerea potrivită a jertfei rânduite, iar mai-marii cetelor fără de trup, plecându-şi grumazul ca nişte robi, Îi pregăteau nevăzut primirea cu mărire în chip vrednic de Dumnezeu şi lăudau oceanul negrăitei înţelepciuni şi depăşirea rânduielii vremelnice a literei Legii şi arătarea tainei ascunse în Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut. Amintirea acesteia prăznuind noi astăzi, să ne îndulcim de contemplaţiile duhovniceşti la fel cu netrupeştile minţi şi, slăvind măreţia minunilor dumnezeieşti, să le fim părtaşi vrednici, nu cu ochiul sufletului întunecat de umbra Legii, ci, după spusa preaînţeleptului Pavel, privind cu faţa descoperită slava Domnului (II Corintheni 3:18).

Pentru că, după cum spune Legea, toată partea bărbătească ce deschide pântecele este sfinţită (Levitic 12:2) şi femeia care tocmai a născut, devenind mamă a unui băieţel, trebuie să se curăţească după naştere vreme de patruzeci de zile şi aşa să meargă cu o jertfă bine rânduită la [lăcaşul lui] Dumnezeu. Cei care, la citirea Vechiului Legământ, au vălul pe inimă cred în chip copilăresc, ca să spun aşa, că împlinesc această rânduială prin astfel de jertfe anuale, care niciodată nu pot desăvârşi pe cei ce le aduc. Nouă însă care am crezut, cărora prin întoarcerea către Dumnezeu ni se ridică acest văl (II Corintheni 3:14-16), o dată şi până la sfârşitul veacului, spre lăsarea păcatelor prin jertfa Lui, ne-a strălucit marea taină pe care cu puţin înainte am văzut-o şi am lămurit-o la vremea potrivită. Anume că, potrivit cu înlănţuirea ideilor cercetării noastre, rânduiala de care am vorbit, a Legii, se vede împlinită doar cu Dumnezeu cel întrupat şi cu nimeni altul.

Căci doar El, zămislit în chip negrăit şi purtat în pântece în mod netâlcuit, a deschis pântecele fecioresc cel nedeschis de nuntă, păzind nestricate semnele fecioriei şi după trecerea Sa mai presus de înţelegere, şi doar El e singurul bărbat de care se crede în mod duhovnicesc că nu a stăruit în El nimic din păcatul femeiesc. Din această pricină se şi numeşte, după vrednicie, cu adevărat Sfânt, după cum şi Gavriil, aducând Născătoarei de Dumnezeu bunele vestiri ale naşterii de viaţă făcătoare, a zis: „De aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1:35). Astfel, a pomenit oarecum rânduiala statornicită şi care s-a văzut [împlinită] doar în El, pentru că Lui, Care a deschis pântecele fecioresc prin minune dumnezeiască, I se potriveşte în mod aparte numele de Sfânt. Şi despre alţi întâi-născuţi scumpătatea evanghelică, aplecată asupra adâncimilor Legii pentru dovedire, a propovăduit că aşa se cade a fi numiţi din pricina afierosirii lor către Dumnezeu. Pe de altă parte, despre Cel întâi-născut mai înainte decât toată făptura (Coloseni 1:15) îngerul a spus: „Sfântul ce se va naşte“, pentru că aceasta este adevărata sfinţenie, arătată în lepădarea răutăţii şi alegerea binelui, îndată după naştere, aşa cum spune Prorocul.

Dar să ne întoarcem pe marea contemplaţiei[11], după cum îi porunceşte glasul dumnezeiesc rânduitorului Legii [Moisi], pentru că harul Duhului merge înaintea taberei dumnezeieşti a Bisericii, prin strălucirea Scripturilor, ca un stâlp de foc şi ca un nor, pentru ca, prin „toiagul puterii“ trimis din Sionul cel de sus, precum zice Psalmistul (Psalmul 19:2), prin care vrăjmaşii sunt stăpâniţi, să despărţim noianul[12] literei în două la trecerea limpede a înţelesurilor şi să fugim cu ajutorul harului de cugetul egiptean al celor neascultători, care sunt înecaţi de valul adevărului. Strădania acestora este să ne împiedice pe noi din calea Evangheliei şi să ne facă să rămânem în cuptorul de fier al literei (pe care a numit-o Egipt), slujind ţărânei şi tăierii pietrei, adică orânduielilor trupeşti ale Legii. Dumnezeul tuturor i-a zis lui Moisi în Egipt, când a hotărât moartea celor întâi-născuţi ai Egiptului: „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul-născut ce deschide pântecele între fiii lui Israil, de la om până la dobitoc“ (Ieşire 13:2). Fericitul Moisi, în cuvântarea sa către popor, se arată ca şi cum ar desface această ferecătură a rânduielii dumnezeieşti zicând: „Şi după ce te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul hananeilor, precum S-a jurat părinţilor tăi, şi-l va da ţie, vei osebi Domnului pe tot cel de parte bărbătească ce deschide pântecele, şi pe tot cel ce deschide pântecele din turme ori dintre dobitoacele tale, câte se vor naşte ţie de parte bărbătească. Tot ce deschide pântecele asinei să-l schimbi pe oaie, iar de nu-l vei schimba, îl vei răscumpăra“ (Ieşire 13:11-13), adică vei da pentru el un preţ de răscumpărare.

Căci aşa lămureşte dumnezeiasca rânduială în Cartea Numerilor, zicând celui ce-şi luase sarcina de arhiereu: „Tot cel ce deschide pântecele din tot trupul pe care-l aduceţi Domnului, de la om până la dobitoc, al tău va fi, dar cei întâi-născuţi ai oamenilor vor fi răscumpăraţi cu preţ; vor fi răscumpărate şi cele întâi-născute ale dobitoacelor celor necurate. Iar preţul răscumpărării celui ce se răscumpără după o lună de la naştere va fi cinci sicli, după măsura siclului sfânt. Iar cele întâi-născute ale vacilor, şi cele întâi-născute ale oilor, şi cele întâi-născute ale caprelor să nu se răscumpere, căci sunt sfinte şi sângele lor îl aduci la jertfelnic“ (Numeri 18:15-16). Glasul cel dumnezeiesc a alăturat şi a numărat împreună cu animalele cele necurate pe cei întâi-născuţi ai lui Israil, fiindcă în cultul rânduit de Lege nu era nimic curat şi sfânt cu adevărat, chiar dacă se credea că se sfinţesc, potrivit cu ce propovăduia Legea.

De asemenea, era rânduit să se dea preţ de răscumpărare pentru toţi oamenii care erau respinşi de la jertfa lui Dumnezeu, fiindcă starea necuvântătoare a iudeilor nu era vrednică să aducă o închinare cuvântătoare şi să se apropie de preatainicul jertfelnic al Noului Legământ pentru arderea de tot duhovnicească. Preţul de răscumpărare, aşa cum se obişnuia să fie adus, era, potrivit cu Legea, o jertfă sângeroasă (care însă, după prorocul Isaia, Dumnezeu nici măcar nu o ceruse – Isaia 1:11), pentru că scopul Legii ţintea către o desăvârşire duhovnicească. Dar toate cele care erau aduse la jertfire, al căror sânge urma să fie vărsat înaintea jertfelnicului, s-a rânduit să fie numite „sfinte“, iar în acest fel ele preînchipuiau adevărul prin tipuri. Căci Cel ce Se aduce pe Sine jertfă şi prinos lui Dumnezeu Tatăl, întru miros de bună mireasmă, este Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Care este şi Se numeşte cu adevărat Sfânt.

Dar poate că iudeul nesupus va zice că nu putem aduce ca jertfă pe cele întâi-născute ale animalelor necurate, fiind obiceiul ca ele să fie răscumpărate cu preţ. De asemenea, nici pe cei întâi-născuţi ai oamenilor nu-i jertfim (aceasta fiind şi nepotrivit şi străin de Legea dumnezeiască), ci aceştia erau răscumpăraţi printr-un preţ potrivit. Dar să cerceteze dacă nu cumva vederea ochilor sufletului îi este acoperită de un văl, pentru că deja, în altă parte, Legea rânduieşte ca leviţii să fie luaţi în locul celor întâi-născuţi, zicând în cartea Numerilor următoarele: „Şi a zis Domnul către Moisi, zicând: Iată, Eu am luat pe leviţi dintre fiii lui Israil în locul a tot întâiul-născut, care deschide pântecele la fiii lui Israil; ei vor fi răscumpărarea acestora şi vor fi leviţi ai Mei, pentru că al Meu este tot cel întâi-născut, din ziua în care am bătut pre tot cel întâi-născut în pământul Eghipetului“ (Numeri 3:11-13). Apoi, rânduind cu precizie felul schimbului, Legea spune: „Zis-a Domnul către Moisi: Cercetează pe tot cel întâi-născut, de la o lună şi mai mare, şi ia numărul numelor lor. Şi ia-Mi pe leviţi în locul tuturor celor întâi-născuţi ai fiilor lui Israil“. Apoi, după ce a numărat pe cei întâi-născuţi şi i-a găsit mai mulţi decât leviţii, a zis: „A grăit Domnul către Moisi zicând: Ia preţul de răscumpărare de la leviţi pentru toţi cei care prisosesc ca număr dintre cei întâi-născuţi ai fiilor lui Israil, şi ia câte cinci sicli pentru fiecare copil, potrivit cu didrahma sfântă“.

Deci, dacă potrivit cu Sfânta Scriptură[13] leviţii sunt răscumpărare pentru cei întâi-născuţi ai fiilor lui Israil, după cum arată şi precizia numărătorii unora şi a altora, încât pentru cei ce prisosesc să fie plătită, potrivit Legii, o anumită sumă, care e atunci motivul pentru care Legea a rânduit să fie dat un preţ de răscumpărare pentru fiecare dintre cei întâi-născuţi? Pentru animalele neprimite ca jertfă, Legea spune ca ele ori să fie înlocuite, ori să fie răscumpărate cu preţ. Dar pentru oameni aflăm că şi preţ trebuie să se dea, şi că schimbul a fost făcut prin leviţi, ceea ce pare nepotrivit cu litera Legii, aşa cum arată rânduiala pentru animale şi însăşi natura lucrurilor. Căci dacă după alegerea leviţilor la slujba lui Dumnezeu în locul celor întâi-născuţi s-a rânduit să se dea şi preţ de răscumpărare pentru aceştia [din urmă], este limpede că leviţii nu aveau acelaşi preţ şi valoare de răscumpărare. Dacă lucrul acesta stă aşa, atunci pe atât e mai nevrednică răscumpărarea făcută cu argint, cu cât toată firea necuvântătoare şi neştiutoare e mai lipsită de cinste faţă de natura umană. În plus, ochii lor s-au închis, potrivit cu Prorocul, şi nu mai pot să vadă (Isaia 6:10). Oare nu vor putea să audă pe preaînţeleptul Miheea care strigă? Cred că nu, pentru că şi cu urechile s-au făcut greoi la auzit. Să vină însă prorocul acesta strigând cu glas mare şi vestind tainic mai dinainte prin duhul său de proroc lepădarea celor întâi-născuţi ai iudeilor, la fel ca aducerea jertfelor trupeşti. Căci zice: „Cum Îl voi înţelege pe Domnul, cum voi cunoaşte pe Dumnezeul meu cel Preaînalt? Oare Îl voi îndupleca pe El cu viţei de un an? Sau primeşte Domnul întru mii de berbeci sau întru zeci de mii de ţapi graşi? Sau voi da pe cele întâi-născute ale mele păgânătăţii, rodul pântecelui meu pentru păcatul meu?“ (Miheea 6:6-7). Auză cei cu inima îngroşată ce acuză le-a adus Prorocul pentru noi, pentru că fericitul Miheea i-a numit „întâi-născuţi ai păgânătăţii“ pe cei întâi-născuţi după trup ai lui Israil!

Deci, în ce fel erau socotiţi sfinţi cei întâi-născuţi de vreme ce cuvântul prorocesc îi numeşte „întâi-născuţi ai păgânătăţii“? Să ne spună nouă limbile bâlbâite de-a binelea, care nu-s în stare să grăiască drept adevărul, cum de a îndrăznit Prorocul în Duhul Sfânt să-i numească „rodul păgânătăţii“? Cum de cuvântul despre răscumpărarea lor nu pare a fi închegat şi bine înlănţuit, nici măcar după sensul la îndemână al literei, deşi noi credem şi înţelegem Legea ca fiind sfântă şi duhovnicească? Dar vie în locul toiagului puterea adevăratului Legiuitor şi Împărat al slavei, Hristos, ca să-mi ajute să trec marea cuvântului şi să povăţuiască norodul Său în calea dreptei înălţări şi contemplări[14], ca să călătorească spre cetatea în care sălăşluieşte cunoştinţa şi adevărul, iar pe cei potrivnici să-i acopere nebiruita slavă dumnezeiască, de care să se umple întreg pământul spre a cunoaşte pe Domnul, precum zice Scriptura, ca o apă multă care să acopere mările.

Dumnezeul cel întrupat a omorât şi a risipit deja pe cel întâi-născut al diavolului, adică păcatul, săvârşind osândirea răutăţii prin Sine Însuşi odată cu naşterea Sa trupească. Astfel, a umplut de plânset puterile potrivnice, luând de la ele, ca pe nişte vase, pe magii de la răsărit, care, prin închinare şi cunoaşterea stăpânirii Lui, s-au făcut vase de bună treabă Stăpânului spre împreună-lucrare la zidirea Bisericii, cortul cel făcut cu adevărat de Dumnezeu (Evrei 8:2), pe care l-a înfipt Domnul, şi nu omul. Acum însă, după cum a izbăvit în Sine Însuşi neamul omenesc de cugetul trupesc, l-a făcut să plece din Egipt, adică să scape din fortăreaţa întunecată şi îngrozitoare a morţii. Dar nu îi sfinţeşte lui Dumnezeu şi Tatăl doar pe cei întâi-născuţi ai oamenilor, ci întreg neamul omenesc e deja sfinţit prin plămada noastră luată de El dintru început, adică prin trupul însufleţit în chip înţelegător luat de El, care a dospit spre sfinţire întreaga fiinţă a alcătuirii omeneşti. „Căci dacă pârga este sfântă, şi frământătura este sfântă“ (Romani 11:16), aş mai spune eu, potrivit cu dumnezeiescul Apostol. După cum seminţia luată odinioară pentru a sluji în locul pârgii celor întâi-născuţi cuvântul legiuitor o aduce în mod preînchipuitor lui Dumnezeu, tot aşa acum vedem că Arhiereul mărturisirii noastre, Cel cuvios şi fără răutate, şi neîntinat, şi lipsit de orice prihană a cugetului, Se aduce Tatălui în mod trupesc întru strălucita întipărire a adevărului în locul omenirii afierosite Lui prin credinţă. Şi asta cu atât mai mult cu cât vedem că întreaga omenire nici nu lipseşte, nici nu prisoseşte faţă de Cel care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru mulţi, potrivit cu raţiunea sfinţeniei (aşa cum, în umbra Legii, cei întâi-născuţi au fost găsiţi mai numeroşi decât leviţii), ci rămâne inferioară Lui, pentru că cel ce e binecuvântat e mai mic, fără nici o îndoială, decât Cel care-l binecuvântează.

În acea vreme, doar în neamul lui Israil era rânduită vrednicia preoţiei levitice şi numai pentru leviţi există mărturii că întâi-născuţii erau preţ de răscumpărare. Dar Hristos a venit ca Arhiereu al bunătăţilor viitoare, cum spune întru-tot-înţeleptul Pavel, nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 7:9, 11, 14, 17), aşa cum a spus odinioară dumnezeiescul cuvânt. Iar prin schimbarea preoţiei, deoarece El era din altă seminţie (fiind limpede că Domnul nostru Iisus Hristos a răsărit din Iuda), s-a înfăptuit şi schimbarea Legii, noi fiind mutaţi de la umbra Legii[15] la Evanghelia împărăţiei cerurilor, aşa cum de la seminţia levitică s-a săvârşit mutarea preoţiei la seminţia împărătească a lui Iuda. Prin însuşirea rânduielii preoţeşti a lui Melchisedec, Hristos S-a adus pe Sine răscumpărare nu doar pentru Israil, ci pentru toate neamurile, şi a fost rânduit Arhiereu al mărturisirii tuturor oamenilor, pentru că şi Melchisedec se ştie că provenea dintre neamuri şi din seminţia lui Avraam. Cât despre preţul de cinci didrahme, care trebuia plătit pentru fiecare întâi-născut, aceasta arată în chip enigmatic[16] că fiecare dintre noi trebuie să-şi sfinţească fiecare simţ pentru Dumnezeu, iar lucrarea simţurilor să o înfăţişăm Ziditorului curată şi străină de orice plăcere nepotrivită, ca nişte preţuri de răscumpărare sfinte şi legiuite.

Această sfântă lucrare o prăznuim noi astăzi, această tâlcuire duhovnicească[17] s-a potrivit cu sărbătoarea de azi. În aceasta Mântuitorul e adus la vedere potrivit cu Legea, dar în chip înţelegător şi duhovnicesc aduce pârga frământăturii noastre Tatălui şi o arată în întregime sfântă şi potrivită pentru a fi adusă Dumnezeirii. Căci pentru aceasta se chinuia[18] în trecut Legea şi spre aceasta ţintea, atât în ce priveşte pe întâii născuţi, cât şi în privinţa schimbului Leviţilor şi al preţuirii cu didrahme. Aşa ne-a trecut harul Duhului peste marea Scripturilor.

Dar să vedem şi judecata şi dovezile oponenţilor. Mai sus a fost înfăţişată lămurit rânduiala leviţilor şi a întâilor născuţi. Şi după cum marele Moisi a încurajat poporul, asigurându-i că nu-i vor mai vedea pe egipteni, tot aşa şi eu vin acum şi binevestesc poporului ales (Tit 2:14) al lui Dumnezeu că nu vom mai vedea nimic din tabăra trupească a închinării umbroase. Pentru că unde este slujirea leviţilor acum, după arătarea Marelui Arhiereu? Unde preţuirea celor întâi-născuţi, acum, după răscumpărarea curăţitoare a lumii? Unde cealaltă scumpătate a împlinirii Legii? Nu vezi că, până ce noaptea neştiinţei cuprindea totul, închinarea potrivită cu Legea oferea o oarecare lumină, abia perceptibilă, dar când S-a arătat Răsăritul cel de Sus şi ziua mântuirii a strălucit, opaiţul rânduielilor Legii s-a făcut nevăzut, biruit de lumina preastrălucitoare a harului? Nu fu oare doborât la pământ, la fel ca şi conducătorii şi carele de luptă, acel faimos Templu şi toată măreţia şi semeţia arhiereilor din el? Nu s-a dărâmat şi nu s-a risipit toată buna lor rânduială legiuită? Căci unde vor mai aduce acum jertfele pentru femeile care au născut de vreme ce locul rânduit pentru aceasta a fost năruit şi era hotărât limpede că nu e îngăduit să fie aduse jertfele altundeva (Deuteronom 12:6)? Unde este veşmântul preoţesc, şi vrednicia [preoţească], şi toate celelalte?

Dar ca să nu le mai înfăţişăm pe toate în parte şi ochiul sufletului să ne fie înspăimântat ca de o neîncetată atingere şi vedere a unor morţi, să-i lăsăm pe acei morţi lângă apa literei Legii, iar noi să cântăm iubitorului de oameni Dumnezeu cântarea de biruinţă şi, hrănindu-ne cu hrana cea cu adevărat cerească şi bând din băutura izvorâtă din piatra cea adevărată, să mergem în muntele lui Dumnezeu Horev, adică în înalta învăţătură a Evangheliei, ca, prin glasul dumnezeieştilor trâmbiţe, graiurile fericitului Luca, să ne stârnim auzul lăuntric. Acesta este ca un glas ce strigă din adâncurile sfinte ale mistagogiei Duhului: „Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moisi, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israil, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu.“ (Luca 2:22-27).

Ce înseamnă „aşteptând mângâierea lui Israil“? Adică aştepta arătarea adevărului şi strămutarea la acesta a poporului israelitean de la umbra Legii, astfel încât, izbăvit de stihiile lumii, să deprindă elementele fundamentale ale învăţăturii adevărului şi să se instruiască în desăvârşirea ei. Dar, desigur că nu ar putea spune cineva că iudeii se aflau într-o stare rea, că erau în robie şi că îşi aşteptau slobozirea şi revenirea la înflorirea de odinioară. Pentru că vechea lor viaţă se ducea după legi bune, templul stătea bine şi jertfele din el se aduceau cum trebuie şi păzeau toată viaţa socială îndeobşte.

Dacă va pretexta cineva că se aflau în stăpânirea romanilor şi că fusese aşezat ca rege al Iudeii Irod, care era de alt neam, să ştie cel ce obiectează că societatea nu era influenţată de faptul că Israil era condus de un rege străin, aşa încât bătrânul Simeon putea să aştepte o mângâiere de acest fel. Pentru că asta se mai întâmplase şi în alte dăţi, când, precum un tată îşi dă fiul neascultător unui pedagog aspru ca să-i bage minţile în cap, aşa şi israeliţii s-au aflat adesea sub regi de alt neam. Şi aceasta o dovedeşte petrecerea de mulţi ani a poporului în Egipt, precum şi prorocul Ieremia, care, în anii regelui Sedechia, din poruncă dumnezeiască a grăit către el şi către popor, vestind că vor intra sub sceptrul lui Nabucodonosor şi că vor fi supuşi de haldei (Ieremia 34:1 ş. u.). Dar nu a fost numai situaţia celor care au ajuns sub stăpânirea unui străin, după ce au meritat o viaţă mai aspră, lucru care nu e de mirare, ci îndelunga răbdare a lui Dumnezeu i-a arătat pe unii drepţi, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11:38), ca să vorbesc ca Pavel, să nu ajungă conducători, ci supuşi unor barbari şi necredincioşi, încât să se vadă fără de tăgadă puterea cucerniciei lor. O dovedeşte aceasta Avraam, când a ajuns în Egipt şi Faraon i-a luat soţia (Facere 12:20), iar el a pribegit în pământ străin. La fel şi fiul său, şi nepotul său, vorbesc de Isaac şi de Iacov, şi de asemenea cel mai înţelept fiu al celui din urmă, care a ajuns rob şi a fost osândit la temniţă (Facere 39:20).

Aşadar, dreptul Simeon nu aştepta mângâierea lui Israil într-un fel lumesc şi pompos, ci aştepta adevărata mutare la frumuseţea adevărului. Căci i se vestise că va vedea pe Hristosul Domnului înainte de săvârşirea din viaţă, şi, de aceea, aştepta în chip duhovnicesc mângâierea poporului. „Şi din îndemnul Duhului a venit la Templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor“ (Luca 2:27-31). O, fericit cu adevărat şi de trei ori fericit bătrân! O, fericită acea sfântă intrare a ta în Templu, prin care ai alergat la ieşirea din viaţă! O, fericită privirea sufletului tău dimpreună cu a trupului! Ochii trupului au privit arătarea dumnezeiască în trup, iar ochii sufletului nu au rămas doar la cele văzute, ci, luminaţi de lumina Duhului, L-au cunoscut pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat şi au înţeles dumnezeiasca mântuire pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toate popoarele. Fericite sunt mâinile tale care au atins Cuvântul vieţii! Fericită e limba ta care a binevestit descoperirea luminii de viaţă dătătoare!

Dar de ce m-aş zori să aduc lauda potrivită fiecărui mădular al tău în parte de vreme ce Evanghelistul a spus deja că eşti cu totul vrednic de laudă şi vas al Duhului Sfânt? Vino însă, o, fericit părinte, cu Duhul care grăieşte în tine, şi învaţă, ca pe fiii tăi, pe pruncii Bisericii care e comoara ascunsă în tine, ca într-un vas de lut, prin puţinele tale cuvinte! Căci către voi şi cei asemeni vouă, împodobiţi cu cărunteţea cugetării înalte şi bătrâni adevăraţi, care şi sunteţi numiţi Părinţi ai Bisericii, ne povăţuieşte cuvântul dumnezeiesc acum pentru a afla învăţăturile mântuitoare, zicând: „Întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie, şi pe cei mai bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune“ (Deuteronom 32:7)!

Puterea Duhului care a mişcat atunci limba aceluia să ne dea şi nouă acum cuvânt întru deschiderea gurii! „Acum slobozeşte“, zice, „pe robul Tău, Stăpâne, după graiul Tău în pace“! Căci, de când Hristos S-a făcut om şi a risipit păcatul pricinuitor de război şi pe noi ne-a dus la Tatăl, mutarea sfinţilor se face în pace. Pentru că şi marele David a spus mai dinainte aceasta în chip prorocesc: „În pace mă voi culca şi voi adormi“ (Psalmul 4:9), nu acum, ci închipuind venirea lui Hristos. Şi, ca şi cum ar arăta dobândirea acestei nădejdi (zic de paşnica adormire în Hristos) de către sfinţi prin Duhul, zice: „Că Tu, Doamne, întru nădejde m-ai aşezat!“ Dar fericitul bătrân Simeon, deja văzând timpul plinit, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după graiul Tău în pace!“, arătând că dumnezeiasca făgăduinţă era prezentă. „Că văzură“, zice, „ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor noroadelor“, adică mântuirea săvârşită prin Hristos pentru întreaga lume, şi nu numai pentru Israil. Dar cum mai sus zice că aşteaptă mângâierea lui Israil, iar acum că a văzut mântuirea lui Dumnezeu vestită tuturor neamurilor? Pentru că în acel moment ştia prin Duhul că atunci când mângâierea lui Israil va fi săvârşită, atunci şi tuturor noroadelor le va fi gătită mântuirea.

Priveşte însă la exactitatea insuflării dumnezeieşti! Pentru că zice „lumină spre descoperirea neamurilor“, la fel ca marele Pavel când îl numără pe Israil după neamuri şi zice: „Când va intra numărul neamurilor, atunci şi întregul Israil se va mântui“ (Romani 11:25-26). Aşadar, şi el a arătat dinainte chemarea neamurilor, la urmă, potrivit cu prorocia, păstrând întoarcerea întregului Israil, chiar dacă acum s-a mântuit o rămăşiţă din iudei, care au alergat deja la har. Dar ia aminte şi la sensul propriu al înţelesurilor înalte! Pentru că din cuvintele „lumină spre descoperirea neamurilor“ ne dă să înţelegem descoperirea dumnezeieştii mântuiri, pentru că oamenii se aflau în întunericul desăvârşit şi în deplină beznă, fără nici o rază luminoasă a cunoaşterii de Dumnezeu. Fiindcă, înainte de venirea lui Hristos, neamurile erau în starea în care fericitul Isaia a binevestit poporului ce şedea în întuneric că va vedea lumină mare (Isaia 9:2). Dar pentru că Israil a fost totuşi luminat prin chipul Legii, chiar dacă numai în parte, nu se mai aminteşte de lumina pentru el, ci a prorocit că va moşteni slava, amintind de vechea lui istorie. Aşa cum mai demult minunatul Moisi, cel ce a ajuns a vorbi împreună cu Dumnezeu, avea faţa slăvită, tot aşa şi ei, vorbind prin credinţă în lumina dumnezeiască a întrupării şi luminaţi de puterea Duhului, vor străluci în slavă, lepădând vechiul acoperământ, şi se vor schimba în acelaşi chip, trecând din slavă în slavă, precum zice Apostolul, dar cu puterea Duhului, adică a Domnului (II Corintheni 3:18).

Spusa de Dumnezeu cugetătorului Simeon, anume că Domnul este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israil, arată, prin împletirea înţelesurilor cu vestirile prorocilor, că unul şi acelaşi Dumnezeu şi a dat Legea, şi a grăit prin proroci, atât în Vechiul cât şi în Noul Legământ. Deoarece cuvântul prorocesc a numit pricina „piatră de mult preţ“ (Isaia 28:16) şi „piatră de scandal“, ca să nu fie ruşinaţi cei care cred în El. Deci, El este cădere pentru cei care, din pricina necredinţei, cad sub smerenia cărnii, dar este ridicare pentru cei care au cunoscut statornicia iconomiei dumnezeieşti. Dar şi când a grăit despre sabia ce va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu, a prorocit în mod limpede Patima Crucii. Pentru că toate cele spuse şi înfăptuite de la însăşi zămislirea mai presus de minte şi până la vremea Patimii arată ca şi cum ar fi un singur trup netăiat, despre care Născătoarea de Dumnezeu avea o înţelegere foarte înaltă şi foarte potrivită cu Dumnezeirea, vom crede că ea a pătimit ca pe o tăiere vremea lipsită de slavă a Răstignirii, chiar dacă în vremea Învierii s-a săvârşit minunea reîntregirii depline a tăieturii. Dar cuvântul [din Scriptură] nu înseamnă că doar ea a suferit de această durere, ci spune mai dinainte că se vor arăta gândurile de îndoială şi de dezbinare din multe inimi, astfel încât, prin diferitele învăţături despre El, Fecioara, de Dumnezeu Născătoarea, să nu sufere vreo clătinare[19].

Prorociţa Ana, din pricina bătrâneţilor, spune un lucru nedesluşit, care nu s-a auzit bine, de aceea şi înalta Evanghelie nu a însemnat cuvânt cu cuvânt ce a spus ea. Să aflăm, mai întâi, de la Evanghelist cine era ea, de unde se trăgea şi din ce pricină se găsea la Templu, iar apoi să tâlcuim care este înţelesul cuvintelor ei.

Zice deci fericitul Luca: „Şi era şi Ana prorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim“ (Luca 2:36-38). Care e motivul pentru care Evanghelistul face o istorisire atât de precisă despre prorociţă, încât aminteşte până şi de tatăl şi de seminţia ei, şi nu a găsit altceva mai însemnat să spună? Despre acest motiv ar şti doar Însuşi Dumnezeul sfinţilor şi cei învăţaţi să grăiască taine prin insuflarea Duhului Lui, după dumnezeiescul Apostol (I Corintheni 14:2). Însă, pe cât suntem noi în stare, putem să spunem că în acea vreme erau şi alte femei cu acelaşi nume ca şi fericita aceasta şi care se dădeau ca şi ea la aceleaşi strădanii sfinte, stăruind în posturi şi rugăciuni. Deci, pentru a fi limpede despre care persoană vorbeşte, aminteşte de tatăl ei şi de seminţia ei, încununându-o cu mari laude, pe care cei ce le-au auzit le socoteau vrednice de credinţă, cărora ea le şi vorbea despre Domnul.

Dar pentru că, precum s-a spus, din pricina bătrâneţii şi-a pierdut tăria glasului, să ne apropiem urechea cugetului nostru de gura ei prin cercetarea de faţă şi să vedem ce a spus şi ea celor care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. Fiindcă, potrivit cu înlănţuirea logică a înţelesului, [Ana] a vorbit despre Domnul luând din cuvintele proroceşti, pentru că cei către care zice Evanghelia că a grăit aşteptau şi ei răscumpărarea în mod sigur din dumnezeieştile aşezăminte aflate la proroci. Iar pentru a arăta taina, i-a fost la îndemână cuvântul marelui Isaia: „Un Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi s-a chemat numele Lui Înger de mare sfat“ (Isaia 9:6). Şi încă şi acestea: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că-ţi vine lumina, şi slava Domnului peste tine a răsărit!“ (Isaia 40:1). Iar marele David adaugă: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat“ (Psalmul 84:11) şi: „Văzut-au toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru“ (Psalmul 97:3). Şi arătând spre El zice: „Înainte de soare rămâne numele Lui şi întru El se vor binecuvânta toate seminţiile pământului“ (Psalmul 71:17-18). Toate neamurile Îl fericesc, şi Îi slujesc Lui, şi I se vor închina Lui, pentru că „Domnul a făcut mântuirea Lui cunoscută“ (Psalmul 97:2) fiilor lui Israil. De asemeni şi glasul cinstit şi îngeresc al lui Maleahi vesteşte: „Iată, eu trimit îngerul Meu şi va găti cale înaintea feţii Tale, şi îndată Domnul, pe Care voi Îl vreţi, şi Îngerul Legământului, va veni în Templul Său“ (Maleahi 3:1).

Încă şi alte flori tainice de cuvinte proroceşti, luate din alte Scripturi, a împletit Ana într-o cunună de Dumnezeu cuvântătoare şi fericită, cu mână slabă şi tremurătoare, pentru că era foarte înaintată în zile. Cei ce auzeau atunci nu pricepeau înaltele înţelesuri ale istorisirii despre Domnul, pentru că şi mai târziu, după atâtea dovediri prin semne şi propovăduire a tainelor dumnezeieşti, Vistiernicul comorilor înţelepciunii şi cunoştinţei, Hristos, a spus ucenicilor Săi: „Multe am să vă spun, dar nu puteţi încă să le purtaţi“ (Ioan 6:12). Chiar dacă bătrâna prorociţă a spus un cuvânt nedesluşit despre Domnul, pentru că ea reprezenta Legea care se învechise şi îmbătrânise şi, aflându-se aproape de dispariţie, a făcut loc Noului Legământ, totuşi cuvântarea ei nu a fost fără roade pentru ascultătorii înţelepţi, la fel cum nu a rămas nici înainte-vestirea făcută de Lege prin umbre şi ghicituri a marii taine.

Veniţi deci şi voi, părinţi şi fraţi duhovniceşti, care sunteţi învăţaţi a prăznui întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei, care sunteţi datori să sărbătoriţi Paştile de viaţă făcătoare ale jertfei lui Hristos cu azimile curăţiei şi ale adevărului (I Corintheni 5:8), cei care aţi lepădat în naşterea din nou a Sfântului Botez pe omul cel vechi, care se strică prin poftele înşelăciunii, şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte întru cunoştinţă după chipul Ziditorului său! „Veniţi să ne bucurăm de Domnul, să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru!“ (Psalmul 94:1), să spunem şi noi: „Cât sunt de înfricoşătoare lucrurile Tale, Doamne!“ (Psalmul 65:3), chiar dacă vrăjmaşii Tăi s-au înşelat în ce priveşte mulţimea puterii Tale, închizându-şi de bunăvoie ochii faţă de lumina Ta dumnezeiască arătată în lume. „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să strigăm Lui“ (Psalmul 94:2). „Prin El să aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care se mărturisesc Numelui Lui, iar facerea de bine şi viaţa de obşte să nu le uităm, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu“ (Evrei 13:15-16), ca să ne ridicăm din întinăciunea păcatului şi tinereţea noastră duhovnicească să se înnoiască precum cea a vulturului, întocmai ca a fericitului bătrân Simeon. Astfel să alergăm şi noi cu pace şi bucurie către ieşirea din viaţă, cu bună încredinţare şi nădejde de mântuire, şi să nu străbatem viaţa de acum cu ruşine şi frică, oarecum fără să vrem, precum cei cu conştiinţa apăsată de rele socotesc prezenţa împăratului neplăcută şi urâtă.

Să o imităm pe fericita Ana, care a petrecut în posturi şi rugăciuni cu tărie şi fără să dea înapoi! Să nu ne arătăm mai prejos decât o femeie văduvă şi încă vieţuind sub umbra Legii, în care era lucru rar faptul de a fi bineplăcut lui Dumnezeu! Noi însă, luminaţi de har şi ajutaţi de o nădejde mai curată şi mai înflăcărată, şi împuterniciţi de tăria Duhului, să nu ne despărţim de învăţăturile sfinte, din care se naşte în suflete obiceiul cel mântuitor, aşa cum nici ea, ni se mărturiseşte, nu se despărţea de Templu, să nu ne lăsăm rătăciţi prin gânduri de la frica lui Dumnezeu, ci în ea să ne ţintuim trupurile şi gândurile, după cuvântul Prorocului. Să-l auzim pe marele Pavel învăţând: „V-am logodit unui bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită“ (II Corintheni 11:2) şi să nu stricăm înţelegerile făcute cu El prin amestecarea cu stricătorul vieţii prin a face voile lui. Să imităm întreaga-cugetare a prorociţei şi căsătoria ei cu un singur bărbat! Dar, după puterile voastre, nu vă lipsiţi de imitare nici cei ce v-aţi dezlegat de căsătorie[20] şi, dacă e cu putinţă, nu vă căsătoriţi a doua oară! Astfel, Pavel adevereşte că va fi mai bine pentru voi (I Corintheni 7:40).

Să aducem şi noi la jertfelnicul de sus, ca pe o pereche de turturele, curăţia trupului şi a sufletului sau, ca pe doi pui de porumbel, grija pentru cele bune, nu doar înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor, pentru ca şi noi să le săvârşim pe toate în chip duhovnicesc, potrivit cu legea dumnezeiască, înaintând în har şi înţelepciune până ajungem la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:13)! Şi aşa să desăvârşim omul nostru cel lăuntric şi, făcându-ne locaşuri ale Duhului Sfânt, să ne înturnăm în patria noastră cea adevărată, în Ierusalimul cel ceresc, întru care să ne învrednicim de fericire şi de neîncetata veselie şi să ne desfătăm de Împărăţie în Hristos Iisus, Căruia fie slava şi stăpânirea dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Text preluat din volumul: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împărăteşti, traducere din greaca veche şi note de Ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul.Nectarie, Arad, 2010, pp. 67-92.

NOTE
_______________
1. Substantivul φρóνισις, aflat în text la un dativ instrumental, are o bună tradiţie filosofică, în psihologia lui Aristotel – preluată, cu câteva simplificări, de Părinţi – însemnând „înţelepciune practică“. Este vorba de capacitatea bunei cumpăniri a lucrurilor în privinţa acţiunilor ce urmează a fi săvârşite. Dar această înţelepciune practică nu o poate avea decât cel virtuos în toate cele, ne zice Aristotel (Etica nicomahică, 1144 a, 35). Virtutea, la rândul ei, e condiţionată de înţelepciunea practică. De aceea, Sfântul Grigorie nu se referă aici la extaz, ci la o stare permanentă a Sfântului Apostol Pavel de „înger pământesc şi de pământean ceresc“.
2. Joc de cuvinte între φρóνισις (chibzuială, înţelepciune practică) şi καταφρóνισις (dispreţ), unde prepoziţia κατα arată înţelepciunea practică îndreptată împotriva a ceva, într-o stare de război cu un duşman pe care-l observă, îl evită, îi dejoacă planurile şi, mai ales, se fereşte să nu aibă părtăşie cu el.
3. Adjectivul compus θεóληπτος (ales de Dumnezeu, posedat de Dumnezeu) se lasă despicat în θεός, „Dumnezeu“, şi participiul verbului λαµβάνω, „a primi, a apuca, a prinde“. Astfel, ca determinant al lui νοῦς, „minte“, el denotă capacitatea ei constitutivă de a-L primi în ea pe Dumnezeu, dar şi de a-L „prinde“ şi, prin căutare, şi a-L avea.
4. Aluzie la vedenia prorocului Iezechiel, cap. 1:16 ş.u.
5. Compusul σύσσωµος (σύν + σώµα) denumeşte un trup format din unirea strânsă a altor două, dar şi unirea euharistică a creştinului cu Hristos.
6. Άναγωγικῶς. Principalele patru sensuri scripturistice de care vorbesc Părinţii sunt: literal, anagogic, alegoric şi tipic. Tâlcuirea anagogică nu elimină sensul literal, ci îl întregeşte prin adăugarea unor înţelesuri care înalţă sufletul (ἀνὰ – sus, ᾶγω – duc, de unde ideea de înălţare). Prin aceasta, sensul anagogic se deosebeşte de cel alegoric, cultivat până la saturaţie de Origen. Sfântul Grigorie preferă să vorbească mai mult de sensul duhovnicesc al Scripturii, a cărui caracteristică e „folosul duhovnicesc“ pe care-l aduce în viaţa creştinilor.
7. Plecând de la înţelesurile simbolice ale numerelor, Sfântul Grigorie dezvoltă, în continuare, o exegeză biblică anagogică, din care scoate înţelesuri şi, desigur, folos duhovnicesc.
8. Rând pe rând, sunt înşirate simţurile duhovniceşti ale omului lăuntric. Ele „sunt de natură spirituală şi nematerialnică“ (OE, p. 245), cu ajutorul lor creştinul „soarbe buna mireasmă a lui Hristos deodată cu sorbirea Duhului“ (CC, p. 128) şi percepe lumea duhovnicească, simţind cu putere legătura cu Dumnezeu. Accentuarea lor şi a simţirii prezenţei lui Dumnezeu e specifică Părinţilor răsăriteni, în timp ce teologii apuseni nu văd în aceste expresii decât influenţe eretice mesaliene. Pe de o parte, e Dumnezeul cel viu în legătură vie cu făpturile Sale, pe de alta, un Dumnezeu filosofic, rece şi distant.
9. Expresia ἡ τῶν νοητῶν αίσθήσεων γυµνασία lasă să se înţeleagă existenţa unei gimnastici a omului lăuntric, idee dragă Părinţilor, săvârşită asemenea exerciţiilor de gimnastică, adică după o metodă riguroasă. Prin aceasta, creştinul „trebuie să crească până la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului“ (DN, p. 458). Toate acestea reflectă comparaţiile Sfântului Pavel între viaţa duhovnicească şi luptele ascetice, pe de o parte, şi arta războiului, pe de alta.
10. Prin termenul ἀλλοτρίωσις (înstrăinare), Sfântul Grigorie denumeşte înstrăinarea omului de Dumnezeu şi de rai în urma căderii. Revenirea se face printr-o altă „înstrăinare“, de data asta de lumea căzută şi de păcat, adică „înstrăinarea, pe cât posibil, de orice răutate cu fapta, cu cuvântul cât şi cu gândul, curăţindu-ne de orice întinăciune a păcatului“ (DNC, p. 441). Astfel că postul nu e o privaţiune, ci o apropiere de Dumnezeu, o revenire în cele pentru care a fost omul creat.
11. Contemplaţia (θεωρία) biblică este, la Sfântul Grigorie, o metodă exegetică la care se referă explicit de multe ori în operele sale. Prin θεωρία τοῦ λóγου – „contemplaţia cuvântului“ (VM, p. 58), tâlcuitorul vede cu ochii minţii înţelesul, înlănţuirea internă a ideilor sensului duhovnicesc, intră într-o intimitate cu Domnul, Care a inspirat acel cuvânt şi i-a dat astfel de virtualităţi de sens. Astfel, tâlcuirea duhovnicească este o activitate posterioară unei cunoaşteri directe, contemplative, plenare a lui Dumnezeu, mijlocită de textul biblic. Θεωρία e o taină ce ţine de viaţa mistică a exegetului şi, în conţinutul ei, depăşeşte nu numai ceea ce spune exegeza izvorâtă din ea, ci chiar şi ceea ce poate spune. Urmează un paragraf în care sunt comparate două tipuri de exegeză: literală (moartă) şi duhovnicească.
12. Atent la nuanţele cuvintelor, Sfântul Grigorie foloseşte pe θάλασσα (mare, în sens generic) pentru a caracteriza bogăţia contemplaţiei, şi pe πέλαγος (noian, largul înfricoşător al mării), pentru a caracteriza cuprinsul literei.
13. Pentru a denumi Sfânta Scriptură, Sfântul Grigorie foloseşte aici expresia ἳερον Γράµµα (litera sfântă), arătând că sensul duhovnicesc se află îmbibat în litera Scripturii, „fiindcă toate cele pe care dumnezeiasca Scriptură le spune sunt glăsuiri ale Duhului“ (CE, VII, PG 45, 744). Nefiind deci un simplu cuvânt omenesc, ci e insuflată de Duhul, poartă latent o mulţime de sensuri duhovniceşti. Descoperirea lor o face harul în mintea şi inima tâlcuitorului, în măsura în care acesta se apropie cu sfinţenie de „litera sfântă“.
14. Vezi nota 11 la această Omilie.
15. Expresia „umbra legii“ trebuie situată în contextul împărţirii tripartite, de obârşie origenistă, a Revelaţiei, adoptată de toţi Părinţii: Legea este umbra, Noul Legământ este icoana, imaginea, iar cele eshatologice, aflate acolo unde a intrat Iisus prin jertfa Sa (Evrei 9:12), sunt realităţile cu statut ontologic deplin (cf. CC, p. 186). Pe măsura creşterii duhovniceşti, simbolurile biblice devin tot mai transparente, lăsând să se vadă dincolo de ele, dar cunoaşterea deplină rămâne rezervată eshatonului.
16. Adverbul αἰνιγµατωδῶς arată că acţiunea plătirii celor cinci didrahme este o αἴνιγµα, o „ghicitură“.
17. Formula πνευµατική ἀνάπτυξις (dezvoltare duhovnicească) sugerează că Vechiul Testament e sămânţa, dezvoltată de exeget prin exegeză, urmărind ἀκολουθία, înlănţuirea internă a ideilor.
18. Verbul ὠδίνω înseamnă, literal, „a îndura chinurile naşterii“. Legea se chinuia deci să nască mântuirea, dar nu a putut până ce Hristos nu a plinit-o întru toate.
19. Substantivul κλόνος arată o mişcare violentă, de obicei în timpul războiului, al luptei. Sensul lui în text e că Pronia a purtat de grijă ca Maica Domnului să nu păţească nimic din partea ucigaşilor Fiului ei sau de la mulţimea înfierbântată, deşi se afla chiar lângă Crucea Domnului.
20. Adică cei rămaşi văduvi după prima căsătorie.