12 postari la acest topic

[emil]

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii ( a Vameşului şi a Fariseului ) Despre mîndrie şi smerenie - PR.CLEOPA ILIE

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

[emil]

Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului - SF.IOAN GURA DE AUR


Ideea şi vrednicia smereniei

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (/ Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (/ Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte ele semeţia altora. Căci noi şi ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.
Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciu-ielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima elin care ieşeau, şi aflâncl-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.
Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul. Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să eiobânelească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite ? De aceea, vă rog, vă îndemn şi vă conjur să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!
Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuşi ştie totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curăţit si să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau, şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iară a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbeşte numai de şedere, ci ele şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia ele a fi mai cinstiţi decât alţii şi ele a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceştia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiţi şi ele trei ori fericiţi, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora. El a strigat către dânşii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toţi” (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor, şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor ! Amin.
(din “Omilii la Postul Mare” - Sf.Ioan Gura de Aur)

[emil]

Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului - SF.NICOLAE VELIMIROVICI

Evanghelia despre rugaciunea vamesului si fariseului (Luca 18:9-14)

Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames; postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.

Un om a mers in padure ca sa aleaga un copac din care sa faca grinzi pentru acoperis. Si a vazut doi copaci, unul langa altul. Unul era neted si inalt, dar era putred pe dinauntru, si celalalt era cu damburi si urat pe dinafara, dar era sanatos pe dinauntru. Omul a oftat si si-a zis: "La ce-mi foloseste mie acest copac inalt, necioturos, daca este putred pe dinauntru si din care nu pot sa fac barne? Celalalt, chiar daca este cioturos si urat, cel putin este sanatos pe dinauntru si astfel, daca muncesc putin mai mult, pot sa-l folosesc la barne de acoperis pentru casa mea." Si, fara sa se gandeasca mai mult, a ales acel copac.

Tot la fel va alege si Dumnezeu intre doi oameni pentru casa Sa si nu va alege pe cel care pare bun pe dinafara, ci pe cel a carui inima este plina de dreptatea sanatoasa a lui Dumnezeu.

Cei mandri, ai caror ochi sunt intr-una ridicati spre cer, in vreme ce inimile lor sunt lipite de pamant, nu sunt placuti lui Dumnezeu; sunt bineplacuti lui Dumnezeu numai cei smeriti si blanzi cu inima, ai caror ochi sunt plecati spre pamant, in vreme ce inimile lor sunt bogate intru cele ceresti. Ziditorul lumii alege oamenii care cauta la pacatele lor inaintea lui Dumnezeu, mai mult decat la faptele lor cele bune. Caci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care sta fiecare dintre noi si intreaba: "Unde te doare?" Omul care foloseste de venirea doctorului, ca sa-i spuna despre toate durerile si slabiciunile sale, este intelept, dar omul care isi ascunde durerea si se lauda cu sanatatea sa, este nebun. Ca si cum doctorul viziteaza oamenii pentru sanatatea lor si nu pentru starea lor de boala! Marele Ioan Gura de Aur spune ca "Este rau sa pacatuiesti, desi aici se poate da ajutor; dar sa pacatuiesti si sa nu ingadui pacatul - aici nu se mai poate nici un ajutor."

Deci sa avem intelepciune si sa stam la rugaciune inaintea lui Dumnezeu, sa simtim ca ne aflam inaintea doctorilor celor mai buni si mai milostivi, care ne intreaba pe fiecare dintre noi, cu purtare de grija si cu dragoste: "Unde te doare?" Sa nu ne lenevim in nici un chip, sa-I spunem toata boala noastra, ranile noastre si pacatele noastre.

Domnul Iisus ne spune despre aceasta in pilda vamesului din pericopa Evanghelica de astazi. In Evanghelie se spune ca Domnul a spus aceasta pilda celor care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti. Nu cadem si noi printre cei carora Domnul le spune aceasta pilda? Nu va razvratiti, ci marturisiti-va boala, rusinati-va de ea si luati leacul pe care vi-l daruieste Doctorul cel mai bun si mai milostiv. Intr-un spital erau multi bolnavi. Unii aveau febra si nu mai puteau astepta pana la venirea doctorului; altii umblau de colo colo, crezandu-se sanatosi si nu voiau sa-i vada doctorul. Intr-o dimineata, doctorul a intrat sa-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era impreuna cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a vazut ca bolnavii aveau febra si ii parea rau pentru ei. "Se pot vindeca?" l-a intrebat pe doctor. Doctorul i-a soptit la ureche: "Si acestia cu febra si cei care se afla in pat se pot vindeca, dar cei care umbla nu se pot ... aceia sufera de boli care nu se pot vindeca si sunt putrezi pe dinauntru." Prietenul doctorului a fost foarte uimit si uimirea sa statea in doua lucruri: tainele bolilor oamenilor si inselaciunea ochilor oamenilor.

Inchipuiti-va acum ca suntem bolnavi in acest spital al lumii. Boala de care sufera fiecare dintre noi poarta acelasi nume - nedreptatea. In acest cuvant se afla toate patimile, toate poftele, toate pacatele - toate slabiciunile si molesirea sufletelor, a inimilor si a mintilor noastre. Cei bolnavi se afla intr-o stare, la inceputul bolii, in alta stare, la vremea cea mai grea a bolii si in alta stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din launtrul omului; numai cei care se vindeca se fac constienti de greutatea bolii de care suferisera. Cei mai bolnavi sunt cei mai putin constienti de boala lor. In boala trupeasca, omul care are febra mare, nu este constient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el ca este nebun. Incepatorii nedreptatii se simt rusinati de boala lor o vreme, dar repetarea pacatului duce la obiceiul de a pacatui si aceasta se intampla pana la ameteala si starea de inconstienta a nedreptatii, pana intr-o stare in care sufletul nu mai are nici un sens in sine, si nici boala sa. Si inchipuiti-va numai, un doctor care intra in spital si intreaba: "Ce-ati patit?" Cei a caror boala se afla intr-o stare de inceput, se simt rusinati sa se arate ca sunt bolnavi si vor raspunde: "Nimic!" Cei a caror boala a ajuns in starea cea mai grea, se vor mania la o asemenea intrebare si nu vor raspunde numai "Nu-i nici o problema cu noi!", ci vor incerca sa se mandreasca cu sanatatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta si vor raspunde doctorului: "E foarte rau! Ai mila si ne ajuta!" Tertulian spune intr-o omilie despre pocainta: "Daca iti este frica sa-ti marturisesti pacatele, priveste focul iadului, pe care numai marturisirea il poate stinge."

Atunci, cugeta la toate acestea; asculta pilda lui Hristos si hotaraste tu cat este de potrivit. Daca spui cu uimire "Aceasta pilda nu mi se potriveste", atunci inseamna ca suferi de boala cunoscuta ca nedreptate. Daca te impotrivesti "Eu sunt drept; aceasta este pentru pacatosii din jurul meu", aceasta inseamna ca boala ta a ajuns a ajuns sa fie foarte grea. Dar daca te bati cu pumnul in piept si spui "Este adevarat; sunt bolnav si am nevoie de doctor", aceasta inseamna ca esti pe calea vindecarii. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.

Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Doi oameni, doi pacatosi, cu deosebirea ca fariseul nu se vedea pe sine ca pacatos, in vreme ce vamesul se vedea pacatos. Fariseul facea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vamesul facea parte din clasa cea mai batjocorita.

Fariseul, stand asa, se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Fariseul statea in partea de dinainte a bisericii, chiar in fata altarului, asa cum era obiceiul fariseilor sa se duca in fata. Ca fariseul statea chiar in fata, se vede din zicerea ca vamesul statea departe. Fariseul era atat de mandru si desigur, se vedea pe sine intru toata dreptatea (adica in sanatatea lui duhovniceasca), ca el nu cauta locul din fata, numai in privelistea oamenilor, ci si in privelistea lui Dumnezeu si nu cauta aceasta numai la mese si la intalniri cu oamenii, ci si la rugaciune. Acest lucru este destul pentru a arata cat de bolnav era fariseul de nedreptate si cum il invartosa pe el aceasta.

De ce se zice: se ruga in sine? De ce nu cu glas? Pentru ca Dumnezeu asculta mai atent ce vorbeste inima decat ce graiesc buzele. Ceea ce crede si simte omul atunci cand se roaga lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decat cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi inselatoare, dar inima nu inseala: ea arata omul asa cum este el - alb ori negru.

"Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni." Un pacatos cuteaza sa spuna aceasta, in biserica, inaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, daca nu un loc unde bolnavii se intalnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina pacatului vin sa-si marturiseasca boala, lui Dumnezeu Doctorul, si sa afle leacuri si vindecare de la El, care este adevaratul vindecator de toata durerea si slabiciunea omului si Care este Datator a toate lucrurile cele bune. Merg cei sanatosi la spital ca sa se laude doctorului cu sanatatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserica cu sufletul intreg si sanatos, ca sa se laude cu sanatatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, in delirul bolii sale, nici nu mai stie ca este bolnav. Odinioara, pe cand vizitam un spital de boli de minte, doctorul m-a dus in fata unui gard de sarma, care imprejmuia cladirea cu bolnavii cei mai primejdiosi. "Cum te simti?", l-am intrebat. El mi-a raspuns indata: "Cum crezi ca ma simt printre toti nebunii astia?"

Iata ce spune fariseul: "Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni." De fapt, el nu multumeste lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscand ca este lucrarea lui Dumnezeu faptul ca el nu este ca ceilalti oameni. Nu, cuvintele: "Dumnezeule, Iti multumesc ..." nu sunt nimic mai mult decat o graire, o zicere lingusitoare catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa-i asculte laudarosenia lui. Caci, din tot ceea ce spune, el nu multumeste lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotriva, el huleste impotriva lui Dumnezeu, hulind impotriva intregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I multumeste lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este aratat ca fiind numai lucrarile lui, dobandite fara ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune ca nu este profitor, nedrept, desfranat ori vames, pentru ca Dumnezeu l-a pazit de aceasta cu puterea Sa si cu mila Sa; ci spune numai ca el este ceea ce este, dupa propria sa judecata: un om cu totul aparte, si atat de vrednic, ca nu are pereche in toata lumea. Ca si aceasta - vietuirea sa cu cu totul aparte - el se osteneste si se nevoieste ca sa ramana pe aceasta treapta inalta, deasupra tuturor celorlalti oameni. Altfel spus: el posteste de doua ori pe saptamana si da zeciuiala din toate cate castiga. Ah, ce cale usoara de mantuire si-a ales acest fariseu, mai usoara decat cea mai usoara cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai doua dintre cele mai usoare. Dar el nici macar pe acestea doua nu le-a implinit cu adevarat, caci Dumnezeu nu a dat aceste doua porunci pentru ca avea El nevoie ca oamenii sa posteasca si sa dea zeciuiala din toate cate castiga. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu catusi de putin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca sa fie un scop in sine, ci - privind toate celelalte porunci - ca sa aduca roada de smerenie inaintea lui Dumnezeu, ascultare fata de Dumnezeu si dragoste pentru Dumnezeu si pentru om. Pe scurt: sa destepte, sa inmoaie si sa lumineze inimile oamenilor. Totusi, fariseul a implinit aceste doua porunci fara sa aiba un scop. El postea si dadea zeciuiala din toate cate castiga, dar ii ura si ii dispretuia pe altii si era mandru inaintea lui Dumnezeu. Si astfel el a ramas pom fara roada. Roada nu sta in postire, ci in inima; roada nu sta intr-o porunca, ci in inima. Toate poruncile si toate legile se afla in slujba inimii: ele incalzesc inima, lumineaza inima, uda inima, imprejmuiesc inima, o prasesc si o planteaza - numai ca rodul din campul inimii sa se prinda, sa creasca si sa se coaca. Toate lucrarile cele bune sunt un mijloc si nu un scop, metoda si nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.

Si astfel, fariseul, prin rugaciunea sa, nu a dobandit scopul dorit: el nu si-a dat la iveala frumusetea sufletului sau, ci uraciunea lui; el nu si-a dat la iveala sanatatea, ci boala sa. Hristos a dorit sa arate aceasta, prin aceasta pilda; nu numai in ceea ce-l priveste pe acest fariseu, ci privitor la toti fariseii, care erau la vremea aceea puterea stapanitoare peste poporul iudeu. Prin aceasta pilda, Domnul a cautat sa arate cucernicia rasucita si fariseismul mincinos, pentru care va aflati in stare de cadere de-a lungul tuturor neamurilor de crestini, pana in zilele noastre. Nu se afla si astazi printre noi, oameni, care se roaga lui Dumnezeu intocmai ca acest fariseu? Nu sunt multi dintre cei care isi incep rugaciunea cu hula si cu carteala impotriva aproapelui si sfarsesc cu marire de sine? Nu sunt multi care stau in fata lui Dumnezeu ca si cum ne-ar fi noua datornic? Nu sunt multi dintre noi care spun: "Dumnezeule, eu postesc, merg la biserica, imi platesc toate darile si dau bani la biserica; eu nu sunt ca alti oameni, ca profitorii si defaimatorii, ca necredinciosii si desfranatii, care ma supara pe mine rau? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei si de ce nu ma rasplatesti pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curatia inimii mele si sanatatea sufletului meu?" Cu toate acestea, stiti ca "Dumnezeu nu va poate insela, si nici voi pe El", asa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus "Fiecare isi face cruce, dar nu fiecare se roaga." Fariseul este ca "Avraam prin barba sa, si ca Ham prin fapte."

Astfel, ei vorbesc, si Dumnezeu ii asculta si ii trimite acasa goi, spunandu-le: "Eu nu recunosc chipul pe care il aratati voi, despre voi." Si, la Judecata de Apoi, El le va spune: "Eu nu va cunosc pe voi", caci Dumnezeu nu-Si recunoaste prietenii dupa vorbele lor, ci dupa inimile lor; asa dupa cum nu pretuieste smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roada.

Dar iata cum ar trebui sa se roage un om al rugaciunii: Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. El statea departe! Adevaratul om al rugaciunii nu se repede in fata, in locul cel mai de vaza din biserica. La ce ti-ar folosi aceasta? Dumnezeu il vede la fel de bine daca sta in spatele bisericii, ca si atunci cand ar sta in fata. Un adevarat om al rugaciunii se pocaieste intotdeauna cu adevarat. "Pocainta omului este sarbatorirea lui Dumnezeu", spune Sfantul Efrem Sirul. El sta departe. El isi simte nimicnicia in fata lui Dumnezeu si este plin de smerenie inaintea maretiei lui Dumnezeu. Ioan Botezatorul, cel mai mare dintre barbatii nascuti din femeie, era plin de frica la venirea lui Hristos, spunand: "Eu nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor." (cf. Marcu 1:7). Femeia pacatoasa I-a spalat picioarele lui Hristos, udandu-le cu lacrimile ei. Iata, deci, ca un om adevarat al rugaciunii are smerenie adanca si este plin de bucurie daca Dumnezeu ii ingaduie sa se apropie de picioarele Sale.

El nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Pacatele sufletesti se pot citi in ochi. Nu vedeti ca in fiecare zi, atunci cand un om pacatuieste, coboara privirea inaintea oamenilor? Cum pot ochii pacatosului sa nu se coboare inaintea lui Dumnezeu Atotvazatorul? Doamne, fiecare pacat savarsit inaintea oamenilor este savarsit inaintea lui Dumnezeu si nu exista nici un pacat pe fata pamantului care sa nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevarat om al rugaciunii este constient de aceasta si pe langa smerenie, mai are si multa rusine inaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer.

Ci isi lovea pieptul. De ce? Ca sa arate in felul acesta ca trupul este madularul pacatuirii omului. Poftele trupesti duc omul la pacatele cele mai grele. Lacomia da nastere patimii: patima da nastere maniei si mania uciderii. Gandurile repetate asupra celor ale trupului, desparte pe om de Dumnezeu, il vlaguieste si ucide biruinta dumnezeiasca care se afla in om. De aceea vamesul se bate in piept la rugaciune, fiind constient de pacatul sau, de umilirea sa si de rusinea sa inaintea lui Dumnezeu. Dar de ce isi bate mai ales pieptul, si nu capul sau mainile? Pentru ca inima se afla in piept si inima este izvorul atat al pacatului, cat si al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: "Dar zicea ca ceea ce iese din om, aceea spurca pe om. Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea." (Marcu 7:20-23). De aceea vamesul se bate in piept.

Si a spus el: "Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!" El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le stie pe toate. Si Dumnezeu nu voieste insiruire de fapte, ci pocainta smerita pentru toate. "Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!" Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, esti Doctorul si eu sunt bolnavul. Numai intru puterile Tale sta vindecarea si numai singur Tie Iti apartin eu. Tu esti Doctorul si milostivirea este leacul tau. In zicerea: "Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!" e ca si cum el spune cu pocainta: "Doctore, da-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toata lumea asta nu ma poate vindeca, decat numai Tu, O, Dumnezeule." "Tie Unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut" (Psalm 50:5). Nu este nadejde pentru mine de la oameni, oricat de drepti ar fi ei, daca nu ma ajuti Tu pe mine. Nimic nu ma mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuiala, sau toate faptele mele cele bune, daca milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindeca rana, ci mai rau se face. Tu, numai Tu singur imi stii boala mea si numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos sa merg sau sa ma rog. Daca Tu ma indepartezi pe mine, lumea intreaga nu ma poate sprijini de la caderea in prapastie. Tu, numai Tu singur poti, Doamne, daca Tu vrei. O Dumnezeule, iarta-ma si mantuieste-ma! "Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului!"

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugaciune? "Zic voua ca acesta - a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela." Cui spune Domnul aceasta? Noua tuturor, care credem despre noi ca suntem drepti. Vamesul este cel care coboara la casa sa mai indreptat, nu fariseul. Omul care isi marturiseste pacatele sale cu smerenie, merge acasa mai indreptat si nu cartitorul cel mandru. Cel care se pocaieste si se rusineaza este mai indreptat iar nu omul cel infumurat, mandru, obraznic. Doctorul are milostivire si vindeca pe omul bolnav care isi recunoaste boala si cauta vindecare, si il trimite gol pe cel care vine la Doctor ca sa se faleasca cu sanatatea sa. Apoi Domnul sfarseste minunata Sa pilda cu aceasta invatatura: "Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta" Cine se inalta pe sine si cine se smereste pe sine? Nimeni nu se poate inalta singur nici macar un pic, daca Dumnezeu nu-l ridica. Dar aici se vorbeste despre cel care crede ca se inalta, napustindu-se catre locul cel dintai, atat inaintea oamenilor, cat si a lui Dumnezeu; despre cel care se lauda cu lucrarile sale cele bune; cel care se semeteste inaintea lui Dumnezeu si care, hulind si defaimand, ii umileste pe altii, ca el sa para mai mare. In felul acesta, cei care cred ca se inalta pe sine, de fapt, se injosesc. Fiindca, oricat de mare s-ar vedea in ochii sai si chiar in ochii oamenilor, el este cu mult mai mic in ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va rusina un asemenea om si il va face sa simta intr-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. "Pana cand omul nu se smereste, el nu va primi nici o rasplata pentru faptele sale. Rasplata nu se da pentru fapte, ci pentru smerenie", spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34). Dar cine se umileste pe sine? Aceasta nu face omul care incearca sa para mai mic decat este, ci cel care nu-si vede micimea din pricina pacatului. Cu adevarat, chiar daca vrea, omul nu se poate cobori pe sine mai jos decat il coboara pacatul. Dumnezeu nu cauta la noi alta umilire decat sensul si recunoasterea pacatoseniei. Pentru omul care isi da seama si recunoaste prapastia in care l-a aruncat pacatul, nu este cu putinta sa coboare mai jos. Pacatul, intotdeauna ne poate arunca in prapastia pieirii, care este mai adanca decat ne putem inchipui. Sfantul Macarie cel Mare spune: "Omul smerit nu cade niciodata. Aflandu-se deja mai jos decat ceilalti, unde mai poate cadea? Semetia este mare umilire, dar umilirea este o mare inaltare, cinste si demnitate." (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vamesul, este inaltat. Cel dintai (fariseul) nu se poate vindeca, pentru ca el nu poate vedea ca este bolnav; cel de al doilea (vamesul) este bolnavul care se afla pe calea vindecarii, pentru ca el si-a recunoscut boala, s-a asezat sub ascultarea Domnului si a luat leacul. Cel dintai este ca si copacul acela neted, inalt, care este putred pe dinauntru si nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca si copacul acela cioturos si urat, pe care il prelucreaza gospodarul, face barna pentru acoperis si il duce in casa.

Sa Se milostiveasca Dumnezeu de toti pacatosii care-si plang pacatele si sa-i vindece de boala cea pacatoasa pe toti cei care se roaga Lui cu frica si cu cutremur, slavindu-L ca pe Tatal cel milostiv si pe Unul-Nascut Fiul Sau si pe Sfantul Duh - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
(din Predici - Sf.Nicolae Velimirovici)

[emil]

VAMEŞUL ŞI FARISEUL - PR.ARSENIE BOCA


... Sau smerenia şi trufia.

Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele.

Unul vrednicia, celălalt nevrednicia.

Ar fi bune virtuţile fariseului.

Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.

Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu" -virtuţi unite cu smerenia vameşului.

Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate", care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus.

Cu această rugăciune mulţi s-au întors mai îndreptaţi „Acasă" în împărăţie.

Păcatele au urmările cele mai felurite asupra omului: 1. Pe unii păcatele-i smeresc, îi ruşinează înaintea lui Dumnezeu şi-i hotărăsc la îndreptare. 2. Pe alţii, mai înrăiţi în ele, îi sălbătăcesc cu totul. 3. Iar pe alţii îi împing până la nebunia fară întoarcere.

Cu un cuvânt păcatele tulbură sufletul în diferite trepte.

Dar virtuţile fariseice tulbură împotriva lor pe Dumnezeu. Căci virtuţile din ambiţie şi din „slavă", e limpede că nu sunt din har. De aceea dau naştere trufiei fariseice, care-şi câştigă pe Dumnezeu împotrivă, - precum însuşi ne-a spus.

Deci trufia cu virtuţi, fiind o virtute în pielea goală, sau îşi dă seama de goliciunea sa şi cere acoperemânt smerenia (sau dulama lui Dumnezeu cum o numeşte sfântul Isaac Sirul), cum ne asigură toţi sfinţii Părinţi.

- De ce să fim smeriţi ?

- Fiindcă suntem mărginiţi şi neputincioşi şi trăim într-o lume plină de primejdii, călătorim pe-o mare, foarte adesea înfuriată, care-şi strecoară viforul până în sufletele noastre.

Iisus a cunoscut durerea aceasta a oamenilor, de aceea le-a şi îmbiat o ieşire, zicând: „Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre !"

Ar fi bine să adâncim înţelesurile. Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte persoana lui Iisus îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi, şi aşa se face linişte; - altfel nu se face. Dar ce să înţelegem, căci toată odihna lui Iisus (care n-avea unde să-şi plece capul şi pe care -cum spune tradiţia - nimenea nu L-a văzut vreodată râzând, dar plângând adesea), nu-i decât o cruce a iubirii, o sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picura ca apa şi încă o zguduire de suflet, când Iuda avea să-L vândă.

Şi totuşi Iisus avea o „odihnă": odihna misiunii Sale în lume, care se împlinea şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului.

Dar să luăm model un om dintre noi, sfântul Ioan Gurădeaur, care mărturiseşte că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea".

Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de-a îmbrăţişa destinul lui Iisus în lume. Iar cum El e una cu destinul Său, îl putem avea una cu noi, iar noi atunci nu mai suntem singuri.

Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. în tine eşti trufaş şi tulburat. în Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Şi pentru că Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal de viaţă.

Fără Iisus, Cel ce susţine lumea cu mâna (cum arată unele icoane), fară Iisus, zic, sau împotriva Lui chiar, te afli în tulburare crescândă până la sinucidere. - Şi e cel mai mare păcat de pe lume.

Sundar Singh era nemulţumit de toate Scripturile religiilor. în revolta sa tulburată a ars Sfânta Scriptură, şi, înainte de-a pleca să se arunce înaintea trenului, a mai căzut o dată în genunchi, rugându-se... niciunui Dumnezeu. Dar Dumnezeu era şi i s-a arătat Iisus în glorie divină... „ - Şi pentru tine M-am răstignit pe Cruce..." „Am murit Eu în locul tău; tu trăieşte, şi mai mult trăieşte !... "

Sundar Singh s-a făcut „Shadou", adică învăţător sau apostol al lui Iisus Hristos, acum în veacul nostru, ca o mărturie a viului Dumnezeu Iisus, de peste veacuri. De unde fară Iisus era în pragul sinuciderii, după ce L-a cunoscut pe Iisus, şi-a cunoscut sensul şi idealul vieţii sale.

„Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla

odihnă sufletelor voastre !"

Atunci viaţa ta, ba şi ceva din chipul tău, seamănă cu Iisus.

Prislop 13.11.49

NB -

... Alta e situaţia fariseului modern.

El ştie că forma de odinioară e demascată şi stigmatizată.

Azi rolurile s-au schimbat:

Azi e vameş. Şi zice: „Doamne mulţumescu-Ţi că nu sunt ca acest fariseu...

*

... Trufia şi smerenia:

Două atitudini faţă de sine, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

*

... Smerenia, cenuşereasa vieţii acesteia, e haina de slavă a vieţii viitoare.

în haina aceasta simplă şi-a îmbrăcat Iisus viaţa; s-au îmbrăcat apostolii şi întreg şirul sfinţilor...

*

Fragmente după o predică în catedrala din Sibiu.

[emil]

Predică în Duminica Vameşului şi Fariseului (I)( Despre felul de a fi al vameşului şi cel al fariseului ) - SF.IGNATIE BRIANCIANINOV

Iubiţi fraţi!
În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defăima - adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor. Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă. Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devind în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet. Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? Oare din pricina necuprinsei măreţii a lui Dumnezeu, ce face să se minuneze şi să se uimească toată făptura înţelegătoare? Oare din pricina neurmatei şi negrăitei milostiviri a lui Dumnezeu, Care îngăduie unei făpturi nimicnice cum este omul să stea de vorbă cu El? Oare din pricina nenumăratelor faceri de bine dumnezeieşti, celor revărsate asupra omenirii? Nu! Mulţumescu-Ţi, grăieşte fariseul, că nu sunt ca ceilalţi oameni. În orbirea sa, fariseul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru starea sa de mulţumire de sine şi amăgire de sine. Obraznic şi viclean fel de îngâmfare! Mulţumire adusă lui Dumnezeu, însă nevrednică de Dumnezeu! Mulţumire adusă lui Dumnezeu, dar plină de defăimări asupra lui Dumnezeu! Nu Dumnezeu i-a dat fariseului acea aşezare a sufletului cu care se laudă el: aceasta s-a alcătuit în urma primirii şi însuşirii unor concepţii mincinoase. Părintele acestor concepţii, care omoară sufletul cu moarte veşnică, este arhanghelul căzut (Ioan 8, 44). Iată sub a cui înrâurire a luat naştere aşezarea sufletească a fariseului! Amăgirea de sine este întotdeauna îmbinată cu aşanumita de către Sfinţii Părinţi înşelare drăcească: ea stă în primirea minciunii drept adevăr, în atragerea de către minciună, întunecat priveşte fariseul omenirea din amăgirea lui de sine! Nu sunt ca ceilalţi oameni, spune el, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. De unde a primit el cunoaşterea aceasta, pe care o vădeşte cu atâta încredinţare şi hotărâre? Cum putea el cunoaşte limpede şi în amănunt faptele şi conştiinţa tuturor oamenilor, ca să arunce asupra lor o învinuire atât de grea şi atotcuprinzătoare? Cum putea el cunoaşte faptele şi conştiinţa vameşului care intrase împreună cu el în templu, care nu vorbise cu el nimic, care nu îi povestise nimic despre sine? Fără îndoială că fariseul şi-a rostit această judecată în pripă, şi nu pentru că ceilalţi oameni şi vameşul cu pricina ar fi fost aşa cum îi arată fariseul, ci fiindcă boala amăgirii de sine şi mulţumirii de sine îi înfăţişa astfel în ochii lui. În continuare, fariseul îşi înşiră virtuţile: postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Pentru fariseu, faptele sale erau nişte jertfe, nişte merite înaintea lui Dumnezeu: acest fel de a vedea lucrurile este propriu tuturor fariseilor. Pentru aceştia, în zadar vesteşte Dumnezeu atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament: milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13; Os. 6, 6). Domnul le-a făcut nu o dată trimitere la această arătare a voii lui Dumnezeu de către Sfânta Scriptură. El le-a spus că niciodată nu ar fi căzut în păcatul osândirii celor nevinovaţi de ar fi priceput această vestire a voii lui Dumnezeu (Matei 16, 6): fiindcă mila nu numai că nu-i osândeşte pe cei nevinovaţi, ci şi pe cei vinovaţi îi priveşte cu împreună-pătimire; ea le face pogorământ cât poate, ca unor mădulare neputincioase şi bolnave, se îngrijeşte nu de pedepsirea, ci de tămăduirea lor. Fariseii împietriţi, orbi, lepădând cu îndărătnicie mila, vor cumva să facă silnicie Dumnezeirii, aducându-i jertfe pe care Ea nu are cum să le primească. Ei vor aceeaşi purtare şi de la ceilalţi oameni; nevăzând-o, se smintesc şi osândesc. Este propriu fariseilor să se smintească de cei în care nu văd fariseism; le este propriu să se smintească de cei care, dezgustaţi de iubirea de sine şi de dorinţa de a plăcea oamenilor, se străduiesc să placă lui Dumnezeu întru simplitate, în taina inimii lor; le este propriu să vadă păcat şi gând rău acolo unde nu este nici urmă de aşa ceva; le este propriu să-i osândească, săi urască şi să prigonească pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. De cine se sminteau ei, pe cine osândeau, în cine vedeau păcat, pe cine prigoneau cu răutate înverşunată? Cercetând ce ne istoriseşte Evanghelia, ne vom încredinţa că prigoanelor şi urii lor le-au fost supuşi mereu fie păcătoşii pocăiţi, care s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-au făcut drepţi în urma pocăinţei, fie ucenicii şi următorii lui Dumnezeu înomenit - dar mai mult decât toţi însuşi Dumnezeu înomenit, Cel atot-desăvârşit. Fariseii aveau despre Legea lui Dumnezeu o concepţie strâmbă, îndeletnicindu-se cu cercetarea şi învăţarea Legii doar după slovă, nu prin cercare, nu prin plinirea ei, îşi agoniseau nu smerenia, în care îl aduce pe om la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, ci o neobişnuită îngâmfare şi semeţie. Rânduielilor rituale, care preînchipuiau tainic cele ce aveau să fie în Noul Testament, ei le dădeau o însemnătate mult mai mare decât se cuvenea, dar nu băgau în seamă poruncile lui Dumnezeu, care alcătuiesc miezul Legii. Schimonosind înţelesul Legii potrivit ştiinţei lor cu nume mincinos şi inimii lor stricate, ei se înfăţişau în ochii lor şi în ochii altora ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ca bine-plăcuţi Lui, în vreme ce slujeau şi făceau pe plac doar părerii de sine. Ei năzuiau să îi slujească şi să îi facă pe plac lui Dumnezeu prin împlinirea voii lor şi gândirii lor, socotindu-le pe acestea neîndoielnic bune şi adevărate - cum nu sunt, potrivit firii omenirii căzute - iar nu prin cercetarea şi împlinirea osârdnică a voii lui Dumnezeu. Lucrând în acest fel, omul face aproape mereu rău socotindu-l drept bine, şi chiar dacă face vreodată binele, îl face ca de la sine, care îl şi pune pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi fariseul. Aşa stând lucrurile, însuşi binele se face în el pricină a răului, aducând în om părerea de sine, sădind, hrănind şi făcând să crească cea mai pierzătoare din toate patimile: trufia.
La cu totul alte urmări duce vieţuirea după poruncile evanghelice. Cel care şi-a luat drept scop al vieţii împlinirea voii lui Dumnezeu se străduieşte să cunoască amănunţit şi fără greş această atotsfântă voie prin cercetarea cu cea mai mare osârdie a Sfintei Scripturi, mai ales a Noului Testament, prin citirea scrierilor Părinţilor, stând de vorbă şi sfătuindu-se cu creştinii sporiţi, împlinind poruncile evanghelice cu purtarea cea dinafară, cu mintea şi cu inima. „Legea slobozeniei”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „prin înţelegerea cea adevărată se cinsteşte, prin lucrarea poruncilor se înţelege şi se plineşte prin îndurările lui Hristos”[1]. Atunci când creştinul începe să trăiască în potrivire cu voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină (Romani 12, 2), altfel spus cu poruncile Noului Testament, dintr-o dată i se descoperă căderea şi neputinţa firii omeneşti[2]. Neputinţa nu-i îngăduie să împlinească poruncile lui Dumnezeu în chip curat şi sfânt, precum o cere El, iar căderea se împotriveşte - adeseori cu cea mai mare înverşunare - împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Ea vrea şi cere să se împlinească voia căzută omenească şi înţelegerea căzută omenească. Năzuinţa acestei voi şi vederile acestei înţelegeri îmbracă toate chipurile celei mai înalte dreptăţi şi virtuţi.
Cunoaşterea luptei lăuntrice, darea în vileag şi descoperirea păcatului care trăieşte în om, cunoaşterea stăpânirii silnice a păcatului asupra dorinţelor şi năzuinţelor bune îi dau creştinului părerea dreaptă despre sine şi despre omenire. El vede în sine căderea omenirii; el vede din propria cercare neputinţa de a se ridica din această cădere prin propriile sforţări; el dobândeşte smerenia adevărată, începe să aducă lui Dumnezeu rugă fierbinte pentru ajutor şi ocrotire, rugă din inimă înfrântă, la care ia aminte totdeauna Dumnezeu: învaţă-mă să fac voia Ta! (Ps. 142,10), învaţă-mă îndreptările Tale! (Ps. 118, 12), Să nu ascunzi de la mine poruncile Tale! (Ps. 118, 19), întăreşte-mă întru cuvintele Tale! (Ps. 118, 28), Calea nedreptăţii depărtează-o de la mine, şi cu legea Ta mă miluieste! (Ps. 118, 29). Cunoscând din cercare că poruncile lui Dumnezeu pot fi împlinite doar cu îmbelşugata împreună-lucrare a harului dumnezeiesc, cerând neîncetat prin rugăciune această împreună-lucrare, creştinul nu poate să nu pună toate faptele sale bune pe seama lui Dumnezeu. Totodată, el nu poate să nu se recunoască păcătos. Pe de o parte, el a cunoscut din cercare căderea sa şi neputinţa sa de a împlini voia lui Dumnezeu numai cu propriile sforţări; pe de alta, el şi când împlineşte, cu ajutorul harului, poruncile lui Dumnezeu vede neîncetatele greşeli care se nasc din neputinţa şi starea de cădere a omului. Lucrul acesta se vede cu toată limpezimea din felul în care vorbeşte despre sine Sfântul Apostol Pavel. Într-una din epistole, el spune: Mai mult decât toţi m-am ostenit (apostolii); însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Cor. 15, 10), iar altundeva: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (I Tim. l, 15). Aşa este dreptatea iubitoare de Dumnezeu! Ea ia naştere în om din adumbrirea harului dumnezeiesc şi place lui Dumnezeu prin faptele cele drepte săvârşite cu încredinţare în voia Lui. Dreptul plăcut lui Dumnezeu nu încetează să se socoată păcătos nu doar din pricina păcatelor sale celor vădite, ci şi din pricină că dreptatea sa cea după fire este în stare de cădere amară, amestecată cu răul, spurcată de amestecul cu păcatul. Fericit cel ce este drept cu dreptatea lui Dumnezeu, a cărui nădejde e adunată în Hristos, Izvorul dreptăţii lui. Nefericit cel mulţumit de propria sa dreptate omenească: acestuia nu-i trebuie Hristos, Cel ce a vestit despre Sine: N-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Preacuviosul Pimen cel Mare spunea: „Mai mult îmi place omul care păcătuieşte şi se pocăieşte decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte: cel dintâi, socotindu-se păcătos, are gând bun, iar celălalt, socotindu-se drept, are gând mincinos”[3]. O dată însuşit, gândul mincinos face toată vieţuirea întemeiată pe ea netrebnică. Asta a dovedit-o cercarea: păcătoşi vădiţi, vameşi şi curve au crezut în Hristos, iar fariseii l-au lepădat. Părerea de sine şi trufia stau de fapt în lepădarea de Dumnezeu şi închinarea la sine. Ele alcătuiesc o închinare la idoli subţire, pe care omul şi-o recunoaşte cu greu şi de care se lasă greu. Pe dinafară, fariseii erau cei mai apropiaţi şi mai neabătuţi slujitori şi râvnitori ai adevăratei cinstiri de Dumnezeu, însă, de fapt, erau înstrăinaţi de El cu desăvârşire, se făcuseră vrăjmaşi ai Lui, fii ai satanei (Ioan 8, 44). Când Mesia Cel făgăduit, pe Care omenirea pătimitoare L-a aşteptat câteva mii de ani, S-a arătat între ei cu mărturii neîndoielnice ale Dumnezeirii Sale, fariseii nu L-au primit. Dându-şi seama cine era, întru cunoştinţă, L-au dat unei morţi de ocară, s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu (Matei 27, 42).
Evanghelia nu pomeneşte nimic de păcătoşenia sau, dimpotrivă, de dreptatea vameşului, ci doar arată ca pildă vrednică de urmat felul rugăciunii lui, care era alcătuită numai şi numai din recunoaşterea stării sale de păcătoşenie şi din cererea cât se poate de smerită ca Dumnezeu să îl miluiască. Pricina acestui fel de a înfăţişa lucrurile este cât se poate de limpede. Toţi oamenii, până la unul, au nevoie de iertare şi de milă ca să se mântuiască - iar Dumnezeu, în nemărginita Sa desăvârşire, iartă deopotrivă de uşor toate păcatele, atât pe cele mici, cât şi pe cele mari. Dată fiind desăvârşirea lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt deopotrivă înaintea Lui în ce priveşte dreptatea, prin care se pot deosebi doar între ei (Romani 4, l, 6). A te socoti drept nu este altceva decât necunoaştere a propriilor păcate, decât amăgire de sine. Şi ca atare toţi oamenii, până la unul, atunci când merg la biserică să stea înaintea feţei lui Dumnezeu ori se pregătesc să facă asta în singurătatea chiliei, sunt datori să se pregătească prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, şi numai din această recunoaştere să aducă prinos de rugăciune lui Dumnezeu. Altfel, rugăciunile noastre nu vor fi primite[4]. Iar vameşul, de departe stând, nu voia nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Evanghelia ne învaţă prin aceste cuvinte că, atunci când ne rugăm, aşezarea smerită a sufletului trebuie însoţită de o aşezare pe potrivă a trupului, în biserică trebuie să ne alegem loc nu în faţă, nu în văzul tuturor, ci unul umil, care să nu dea pricină de împrăştiere. Nu trebuie să dăm frâu liber ochilor: aceştia să fie aţintiţi fără încetare spre pământ, ca mintea şi inima să poată tinde neîncetat către Dumnezeu. Vameşul arăta gârbovit, atât de viu simţea povara păcatelor sale. Şi oricine are simţirea vie a acestei poveri care apasă sufletul va lua fără să vrea înfăţisarea unui om gârbovit, care se tânguieşte, precum a zis sfântul David: Chinuitu-m-am mi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam: că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul (Ps. 37, 6-7). Nu putem să nu băgăm de seamă că locul ales în templu de către vameş - şi anume în spate - este arătat de Evanghelie[5] ca fiind potrivnic celui ales de fariseu - care, fireşte, stătea în faţă, spre a „zidi” poporul adunat şi a atrage asupra sa luarea-aminte a acestuia (bineînţeles, tot pentru „folosul” lui, al poporului). Aşa obişnuieşte să se îndreptăţească şi să-şi acopere faptele slava deşartă. Aşezarea luată de trupul vameşului, care e pe potriva simţămintelor inimii lui, ne este arătată ca fiind potrivnică aşezării pe care o dăduse trupului său fariseul - aşezare de asemenea potrivită cu mişcarea sufletească pricinuită de gândurile trufiei. Vameşul, care se recunoştea păcătos, nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice către cer; fariseul, care se socotea drept, îşi înălţa fără mustrare de cuget ochiul trufaş. Vameşul, din pricina poverii păcatelor pe care o simţea, părea apăsat de o sarcină grea; fariseul, dimpotrivă, stă semeţ, cu pieptul scos în faţă, parcă înaripat de părerea de sine şi de încrederea în sine. Pe faţa vameşului era aşternută tristeţea; faţa fariseului strălucea cu mulţumirea de sine. Câteodată, fariseii stau în biserică şi în spate - mai ales când sunt oameni cu funcţie mare - după care ies pe neaşteptate înaintea poporului, ca prin aceasta să facă impresie prin două lucruri deodată: atât prin rang, cât şi prin „smerenia” arătată până atunci. Feţele lor nu arată întotdeauna mulţumire de sine: ei îşi aştern pe ele felurite simţăminte, după cum găsesc de cuviinţă; acestea însă sunt toate măsluite.
Domnul, Cunoscătorul inimilor, a încheiat pilda cu următoarele cuvinte: Zic vouă: s-a
pogorât acesta (vameşul) mai îndreptăţit la casa sa (decât fariseul); că tot cel ce se înalţă pe
sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat, adică vameşul a fost îndreptăţit, ca unul
ce a alergat la îndreptarea dăruită de Dumnezeu, iar fariseul a fost osândit, fiindcă a lepădat
îndreptăţirea dăruită de Dumnezeu şi a vrut să rămână în dreptatea sa căzută omenească. A te
smeri înseamnă a-ţi recunoaşte căderea, păcătoşenia, din pricina cărora omul a devenit o fiinţă
lepădată, lipsită de orice vrednicie; a te înălţa înseamnă a te socoti drept, a socoti că preţuieşti
ceva. Vrednicia noastră, dreptatea noastră, preţul care a fost pus pentru fiecare om şi care a
fost plătit pentru fiecare om este Domnul nostru Iisus Hristos.
Otrava care otrăveşte pe de-a-ntregul lucrarea fariseilor stă în aceea că ei fac toate lucrurile lor ca să fie văzuţi de oameni (Matei 23, 5). Temeiul lucrării lor este căutarea slavei de la oameni; mijlocul de care ei se folosesc ca să-şi atingă scopul este făţărnicia. Făţărnicia alcătuieşte felul de-a fi al fariseilor. Domnul a numit făţărnicia aluatul fariseilor (Luca 12, 1). Toată lucrarea fariseilor musteşte de făţărnicie; fiecare faptă a lor are ca suflet făţărnicia. Făţărnicia născută fiind din slava deşartă, adică din căutarea laudei şi slavei de la oameni, hrăneşte prin izbânzile sale slava deşartă; iar când slava deşartă ajunge la măsura sa deplină, lucrarea ei se preschimbă din izbucniri care apar când şi când într-o năzuinţă neîncetată.
Atunci, din slava deşartă se plăsmuieşte o patimă oarbă şi nebunească: trufia. Trufia este moartea sufletului în privinţa duhovnicească: sufletul cuprins de trufie nu e în stare nici de smerenie, nici de pocăinţă, nici de milostivire, nici de gânduri ori simţăminte duhovniceşti, ce ne aduc cunoaşterea cea vie a Răscumpărătorului şi ne fac să devenim ai Lui. Pentru a ne feri de această otravă cumplită pe care o împărtăşeşte aluatul fariseilor, să ne străduim, după îndemnul Evangheliei (Matei 6), să împlinim poruncile dumnezeieşti doar pentru Dumnezeu, ascunzând cu toată osârdia această împlinire de privirile omeneşti, care nu fac decât să dăuneze. Să lucrăm pe pământ pentru Dumnezeu şi pentru cer, nu pentru oameni! Să lucrăm şi pentru oameni, dar nu pentru a smulge de la ei laude, ci pentru a le aduce adevărată slujire şi adevărat folos - lucruri pentru care ei deseori îşi sfâşie binefăcătorii, aşa cum fiarele sălbatice şi proaste îi sfâşie deseori pe cei ce le hrănesc şi le îngrijesc. Aşa s-a întâmplat cu Sfinţii Apostoli şi cu mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu. Să ne urmărim fără încetare, să băgăm de seamă neajunsurile şi neputinţele noastre! Să îl rugăm pe Dumnezeu ca El să ne descopere căderea şi păcătoşenia noastră! Năzuinţa statornică spre împlinirea voii lui Dumnezeu nimiceşte puţin câte puţin în noi mulţumirea de sine şi ne înveşmântează în fericita sărăcie cu duhul, îmbrăcaţi în această sfântă haină a harului, ne vom deprinde starea înaintea lui Dumnezeu cea plăcută Lui, pentru care a fost lăudat de către Evanghelie vameşul cel smerit. Rugându-ne lui Dumnezeu din recunoaşterea adâncă şi nemincinoasă a păcătoşeniei noastre, vom primi fără îndoială iertarea păcatelor şi îmbelşugarea adevăratelor bunătăţi, atât vremelnice cât şi veşnice: că tot cel ce se smereşte va fi înălţat de atotputernica şi atotbuna dreaptă a Domnului, Dumnezeului, Făcătorului şi Mântuitorului nostru. Amin.
__________________
[1] Preacuviosul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 32.
[2] Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „Capetele făptuitoare şi teologice”, Dobrotoliubie 1. Vezi în Filocalia, vol.6
[3] Patericul Egiptean.
[4] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55.
[5] Vezi Tâlcuirea Fericitului Teofilact al Ohridei la Evanghelia după Luca.

(din Predici la Triod si Penticostar - Sf.Ignatie Briancianinov)

[emil]

Predică în Duminica Vameşului şi Fariseului (II)( Despre rugăciune şi pocăinţă ) - SF.IGNATIE BRIANCIANINOV

În Evanghelia citită acum este înfăţişată rugăciunea vameşului, ce i-a atras acestuia milostivirea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta stătea în următoarele câteva cuvinte: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (Luca 18, 13). Vrednic de luare-aminte este şi faptul că această scurtă rugăciune a fost ascultată de Dumnezeu şi că ea a fost rostită în templu în timpul slujbei, când se citeau şi se cântau psalmi şi alte rugăciuni. Rugăciunea aceasta a fost încuviinţată de Evanghelie şi dată ca pildă de rugăciune: să o cercetăm cu evlavie este pentru noi o datorie sfântă.
De ce n-a ales vameşul - pentru a-şi revărsa inima înaintea lui Dumnezeu - vreun psalm măreţ şi umilicios, ci s-a folosit de o rugăciune atât de scurtă, şi de ce o repeta numai pe aceasta de-a lungul întregii slujbe? Iată răspunsul, pe care l-am luat de la Sfinţii Părinţi[6]: când odrăsleşte în suflet adevărata pocăinţă, când se arată în el smerenia şi străpungerea duhului din pricina descoperirii păcătoşeniei sale înaintea ochilor săi, el nu mai poate să grăiască multe. Adunându-se în sine, tinzându-şi toată luarea-aminte asupra nenorocitei sale stări, el începe să strige către Dumnezeu printr-o oarecare rugăciune scurtă.
Întinsă e priveliştea păcătoşeniei atunci când i-o dă Dumnezeu omului! Ea nu poate fi zugrăvită prin cuvinte meşteşugite şi multe; cel mai bine o înfăţişează suspinul şi tânguirea sufletului, îmbrăcându-se în cuvinte cât mai scurte şi cât mai simple. Cel ce doreşte să descopere în sine adâncul simţământului pocăinţei întrebuinţează pentru atingerea acestei stări o rugăciune scurtă, rostind-o cu cât mai multă luare-aminte şi evlavie. Părăsirea multei grăiri, fie aceasta şi de cuvinte sfinte, ajută minţii să scape în chip deplin de împrăştiere şi să tindă cu toată puterea sa spre vederea de sine. „În rugăciunea ta să nu-ţi îngădui a grăi multe”, a zis Sfântul Ioan Scărarul, „ca mintea ta să nu se abată spre cercetarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului L-a plecat pe Dumnezeu spre milostivire şi o singură spusă plină de credinţă l-a mântuit pe tâlhar. Multa grăire în rugăciune deseori duce mintea la împrăştiere şi nălucire, iar puţina grăire de obicei o adună”[7].
Din pricina folosului cum nu se poate mai mare pe care îl aduce rugăciunea scurtă, cu luare-aminte, adunată, Sfânta Biserică îndeamnă pe fiii săi să se deprindă la bună vreme cu o oarecare rugăciune scurtă. Celui ce s-a deprins cu o altfel de rugăciune îi este lesne să se roage în orice loc şi în orice vreme: poate striga către Dumnezeu şi călătorind, şi stând la masă, şi lucrând, şi aflându-se în societate. Când nu poţi să te rogi cu gura, te poţi ruga cu mintea, în această privinţă e limpede cât de îndemânoasă e rugăciunea scurtă: când ai treabă, lesne poţi pierde noima şi firul unei rugăciuni mai întinse, în timp ce rugăciunea scurtă se păstrează neştirbită întotdeauna. Lăsându-o pentru o vreme, putem să ne întoarcem la ea fără vreo greutate. Chiar şi în timpul slujbelor e de folos să repetăm în cămara sufletului o rugăciune scurtă: aceasta nu doar că nu împiedică luarea-aminte la rugăciunile citite şi cântate în biserică, ci chiar ne ajută, păzindu-ne mintea de împrăştiere, să luăm aminte la ele cu multă râvnă. Dacă mintea nu va fi ţinută în vederea şi cercetarea de sine prin rugăciunea scurtă, ce umple sufletul de simţământul pocăinţei, ea se lasă uşor cuprinsă de împrăştiere; în timpul slujbelor, nemailuând aminte la cele ce se citesc şi se cântă, se abate la cugetări şi închipuiri deşarte. Aşa s-a întâmplat cu fariseul cel pomenit acum. El lua aminte la slujbă doar superficial şi era atras de cugetări păcătoase. Cugetările păcătoase nu numai că au făcut lipsită de orice preţ rugăciunea lui, care şi aşa era slabă, ci au şi prefăcut-o în pricină de osândire a lui. Rugăciunea fariseului a fost lepădată de Dumnezeu: fariseul a ieşit din templu însemnat cu pecetea mâniei dumnezeieşti, nepricepând şi nesimţind nenorocirea sa sufletească - şi asta fiindcă inima lui, fiind moartă pentru pocăinţă, era plină cu mulţumire de sine şi amăgire de sine. După ce rugăciunea scurtă intră în obişnuinţă prin deasa şi statornica întrebuinţare, ea devine pentru om un lucru firesc. Când luăm aminte la ceva ce ne interesează în chip deosebit, scoatem felurite exclamaţii, care nu numai că nu împiedică luarea-aminte, ci o şi adâncesc: de asemenea, după ce ne deprindem cu rugăciunea scurtă, prin ea ne arătăm împreună-simţirea şi luarea-aminte faţă de rugăciunile şi cântările pe care le auzim.
De-a lungul întregului răstimp al sfintelor Păresimi, de-a lungul tuturor slujbelor se repetă de multe ori, în auzul tuturor celor care se află în biserică, rugăciunea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. De ce această repetare atât de deasă a uneia şi aceleiaşi rugăciuni? Ca să ne deprindem s-o spunem cât mai des. Cu acelaşi scop se repetă şi altă rugăciune scurtă: Doamne, miluieşte.
Mântuitorul lumii, Care a încuviinţat rugăciunea vameşului, mai apoi ne-a îngăduit şi ne-a dăruit a ne ruga cu numele Lui cel atot-sfânt. Rugăciunea cu numele Domnului Iisus se numeşte, atât din pricina numelui Lui, cât şi a faptului că este aşezământ al Lui, Rugăciunea lui Iisus. Când domnea Legământul cel Vechi, omul se ruga unui Dumnezeu pe Care nu îl cunoştea limpede; venind domnia unui alt Legământ, Nou, omului i s-a dat, ca o preaîmbelsugată împlinire a felului de rugăciune dinainte, a se ruga lui Dumnezeu-Omul, ca Celui care mijloceşte între Dumnezeu şi oameni, ca Mijlocitorului în Care Dumnezeirea este unită cu omenitatea, ca Mijlocitorului Care L-a lămurit pe Dumnezeu oamenilor cu amănunţimea şi plinătatea la care e în stare să ajungă înţelegerea omenească şi Care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan l, 18). La fel cu rugăciunea din Vechiul Legământ: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului sună rugăciunea din Noul Legământ: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Slujitorii lui Dumnezeu din Vechiul Legământ foloseau prima rugăciune; cei din Noul Legământ, deşi o folosesc şi pe aceasta, totuşi o întrebuinţează cel mai mult pe cea de-a doua, fiindcă Dumnezeu-Omului I-a plăcut să împreuneze cu numele Său cel omenesc o deosebită putere duhovnicească lucrătoare de minuni. Pentru rugăciunea neîncetată mai este folosită şi rugăciunea: Doamne, miluieşte. Ea este rugăciunea lui Iisus pe scurt şi o înlocuieşte atunci când rostirea întregii rugăciuni a lui Iisus este anevoioasă - cum ar fi în vreme de spaimă, de bucurie neaşteptată, în vreme de boală grea, în vremea unei vedenii duhovniceşti, în acest din urmă caz, strigătul: Doamne, miluieşte! slujeşte minţii drept ecou al acelor cunoştinţe harice care i se arată după curăţirea lui, întrecându-i puterea de pătrundere şi neputând fi arătate prin cuvânt[8].
Ce însemnătate are în toate aceste rugăciuni cuvântul miluieste-mă sau milostiv fii ? El arată recunoaşterea de către om a stării sale de pierzare; arată simţirea acelei mile, acelei păreri de rău pentru noi înşine pe care ne-a poruncit Domnul să le simţim şi pe care le simt foarte puţini oameni; arată lepădarea de vrednicia proprie; arată cererea milei Dumnezeieşti, fără de care nu are nădejde de mântuire cel pierdut. Mila lui Dumnezeu nu este altceva decât harul Atotsfântului Duh; noi, păcătoşii, suntem datori să-l cerem neîncetat de la Dumnezeu. „Milostiveşte-Te, Doamne al meu, de starea mea cea nenorocită în care am căzut lipsindu-mă de harul Tău şi iarăşi sălăşluieşte în mine harul Tău. Cu duh stăpânitor (Ps. 50, 13), cu Duhul puterii Tale întăreşte-mă, ca să pot sta împotrivă ispitelor aduse de către diavol şi ispitelor ce odrăslesc din firea mea căzută. Trimite-mi Duhul întregii înţelepciuni, ca să mă ridic din starea de nebunie întru care mă aflu şi să îndreptez paşii obiceiurilor mele. Dăruieşte-mi Duhul temerii Tale, ca să mă tem de Tine, cum se cuvine făpturii celei cu totul neputincioase a se teme de Marele Dumnezeu, Făcătorul său, ca având evlavie către Tine să păzesc cu sfinţenie poruncile Tale. Sădeşte în inima mea dragostea către Tine, ca mai mult să nu mă despart de Tine, să nu fiu tras cu tragere nebiruită către păcatul cel urât. Pacea Ta dăruieştemi, ca aceasta să păzească întru nestricată linişte sufletul meu, să nu îngăduie cugetelor mele a rătăci prin lume fără de trebuinţă, spre vătămarea mea, spre tulburarea mea, ca să le adune întru vedere de sine şi din aceasta să le înalţe la scaunul Tău. Dăruieşte-mi Duhul blândeţii, ca să mă înfrânez de la mânie şi răutate, să fiu mereu preaplin de bunătate faţă de fraţii mei. Dăruieşte-mi Duhul smeritei cugetări, ca să nu gândesc semeţ, să nu îmi închipui lucruri mari despre mine însumi, să nu caut lauda şi slava cea de la oameni, ci să îmi amintesc că pământ şi cenuşă sunt, fiinţă căzută, aruncată pe pământ din pricina nevredniciei mele, ce trebuie să fie scoasă din trup şi din această lume de către moarte, ce trebuie să fie înfăţişată la înfricoşătorul şi nemitarnicul Tău judeţ[9]. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Doamne, miluieste!”
Mulţi rostesc aceste scurte rugăciuni cu cea mai mare grabă, îngrijindu-se numai de împlinirea numărului prescris de tipic. Prin acest fel de a se ruga, ei nu îngăduie rugăciunii să pătrundă în inimă şi să împlinească lucrarea care îi este proprie şi care stă în umilinţă. Pe bună dreptate bagă de seamă Sfinţii Părinţi că cei care se roagă astfel se roagă în văzduh, iar nu lui Dumnezeu[10]. De ce ne plictisim la biserică? Fiindcă n-am simţit lucrarea rugăciunii. De ce ne grăbim la un ospăţ săţios? Fiindcă ştim din cercare ce înseamnă mâncarea materială. De ce nu ne grăbim la biserică, ci ne străduim să ajungem acolo cât mai târziu, după ce o parte însemnată din slujbă s-a scurs deja? Fiindcă nu cunoaştem din cercare însemnătatea rugăciunii, care slujeşte drept mâncare pentru suflet, care împărtăşeşte sufletului puterea duhovnicească. Nu ştim din cercare însemnătatea rugăciunii fiindcă ne rugăm în grabă, superficial, fără luareaminte. Lucrarea rugăciunii lungi, însă fără luare-aminte, asupra sufletului este asemenea lucrării unei ploi îmbelşugate asupra unui acoperiş de fier, de pe care se scurge toată apa, oricât de multă s-ar revărsa, fără să se întâmple nimic cu acoperişul. Dimpotrivă, rugăciunea cu luare-aminte poate fi asemuită cu o ploaie binefăcătoare ce udă ţarina semănată, dând hrană mlădiţelor şi pregătind seceriş bogat. Îndreptând această mare greşeală, ce îi răpeşte nevoitorului rugăciunii tot rodul nevoinţei, Sfinţii Părinţi - fii şi ucenici iubiţi ai sfintei rugăciuni - poruncesc să rostim cuvintele rugăciunilor scurte şi ale tuturor rugăciunilor îndeobşte fără se ne grăbim deloc, păzind luarea-aminte cea mai plină de râvnă faţă de cuvintele rugăciunii[11]. Când citim rugăciunile fără grabă, o astfel de luare-aminte e cu putinţă; când citim în grabă, luarea-aminte nu mai are loc. Rugăciunea lipsită de luare-aminte este ca un trup părăsit de suflet: nu răspândeşte buna mireasmă a smereniei, nu suie către Dumnezeu; doborâtă şi omorâtă de împrăştiere, ea se târăşte în stricăciunea şi putoarea pământească, împărtăşindu-le celui Care se roagă cu nepăsare şi răceală. Luarea-aminte a minţii la rugăciune se răsfrânge în inimă prin fericita întristare pentru păcate, care şi este pocăinţa cea poruncită de Dumnezeu. Iar când inima se umple de simţământul pocăinţei, ea, la rândul său, atrage mintea la îndoită luare-aminte. În urma luării-aminte şi a umilinţei intră în suflet toate darurile Sfântului Duh, făcându-l biserică a lui Dumnezeu.
Să agonisim rugăciunii noastre două însuşiri: luarea-aminte şi pocăinţa. Cu acestea, ca şi cu două aripi, să se înalţe în zbor la cer, să se arate feţei lui Dumnezeu, să ne mijlocească miluire. Aceste două însuşiri le avea rugăciunea fericitului vameş. Pătruns de recunoaşterea propriei păcătoşenii, el nu afla în faptele sale nici o nădejde de primire a mântuirii, ci vedea această nădejde numai în mila lui Dumnezeu, Care îi cheamă pe toţi păcătoşii la pocăinţă şi dăruieşte mântuirea, cerând în schimb doar pocăinţa. Ca un păcătos ce n-are nici un lucru bun, vameşul şi-a ales în templu locul cel de pe urmă; ca un păcătos nevrednic de cer, el nu cuteza nici să-şi ridice ochii spre înălţimea cerului. El şi-i tindea către pământ, şi lovind prin pocăinţă în inimă, din adâncul inimii, din tot sufletul său rostea rugăciunea unită cu mărturisirea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.
Rugăciunea a fost atât de lucrătoare şi de puternică încât păcătosul a ieşit din templul lui Dumnezeu îndreptăţit. Pentru asta dă mărturie Domnul, Mântuitorul oamenilor - şi s-a împlinit asupra păcătosului prezicerea Prorocului: Va zidi Domnul Sionul, sufletul omenesc cel stricat prin cădere, şi Se va arăta întru slava Sa. Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi, şi nu a defăimat cererea lor. Să se scrie aceasta întru alt neam, să se scrie aceasta spre ştiinţa întregii omeniri, să se scrie spre ştiinţa întregii seminţii şi viitorimi creştineşti! Şi norodul ce se zideşte prin pocăinţă şi rugăciune cu luare-aminte, simţindu-şi înnoirea prin harul dumnezeiesc, va lăuda pe Domnul (Ps. 101, 17-19), ce bine a voit să ia omenitatea şi să îi mântuiască pe oameni prin minunata Sa purtare de grijă şi minunata Sa învăţătură. Amin.
______________
[6] Sfintul Tihon din Zadonsk.
[7] Cuvântul 28, Scara. Vezi Filocalia, vol. 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 403 - 418.
[8] Sfântul Petru Damaschin, Despre cele şapte vederi ale minţii, articolul: „Despre unirea rugăciunii cu toate
cunoştinţele”, Cartea I, Dobrotoliubie 3. Vezi şi în Filocalia, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1976.
[9] După tâlcuirea rugăciunii: Doamne, miluieşte de către Stareţul Paisie Velicikovski de la Neamţ, Scrierile
Stareţului Paisie, ediţia Pustiei Optina, 1847.
[10] Preacuviosul Nil Sorski, Predislovia la Predanie.
[11] „Stai puţin tăcând, până ce se vor alina toate simţurile. Atunci fă început nu repede, fără de lenevie, cu umilinţă şi inimă înfrântă, zicând acestea: Fericit bărbatul şi celelalte, lin şi cu înţelegere, cu luare-aminte, fără să te grăbeşti, încât şi cu mintea să înţelegi cele grăite”. Povăţuirea înainte de citirea Psaltirii.

[emil]

ÎN DUMINICA VAMEŞULUI ŞI FARISEULUI (I) - SF.TEOFAN ZAVORATUL
(Lc. 18,10-14)

Iată că au venit din nou săptămânile pregătitoare pentru Marele Post! - Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute şi să ne folosim de această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi. In această privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinaţi acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea însemnătăţii acestor zile şi arătarea învăţăturilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Fraţi şi părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă insuflă conştiinţa voastră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fară a vă aminti câte ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gândiţi-vă cum încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă şi cu câtă grijă pregătesc tot ce este de trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele vindecătoare şi să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament. Iată că şi la noi s-a apropiat şedinţa de tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici şi noi ne vom scălda - în apele de lacrimi ale pocăinţei, şi vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea multvindecătoare - Trupul şi Sângele Domnului nostru. Este nevoie să ne pregătim şi noi pentru acest tratament - şi pe cât e sufletul mai presus de trup, pe atâta şi grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai puternică şi mai lucrătoare ca la bolnavii amintiţi.

Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica şi să dăm naştere în noi înşine aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti pregătitoare arătate de către ea. în post să ne ostenim pentru curăţirea conştiinţei şi îndreptarea vieţii noastre - iar întrucât reuşita acestor osteneli depinde de înmuierea inimii prin străpungere, iată că Sfânta Biserică ne pregăteşte din vreme pentru simţământul acesta şi vrea prin felurite mijloace să îl stârnească şi să îl întărească în noi. Acum, prin pilda despre vameş şi fariseu, ea ne insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în noi înşine a părerii de sine fariseice şi înrădăcinarea în inimă a tânguirii de pocăinţă a vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" In duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne învaţă că oricât de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă şi smerită către Domnul, strigând: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi!", va fi primit în braţele Părintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea împietrit şi nesimţitor,' Sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă, zugrăvindu-i înfricoşata Judecată. Iar dacă cineva s-a obişnuit până într-atât cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească pe acesta drept starea sa firească şi nu-şi închipuie cele mai bune, Sfânta Biserică aminteşte pentru unul ca acesta de căderea protopărinţilor, pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut şi a trezi în el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în gând mărimea pierderii şi cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta şi să se ostenească pentru a deveni iarăşi stăpânitor al moştenirii pierdute.

Iată voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi după cum arată Maica voastră cea grijulie!

în ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Privind la fariseu - cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii, cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul 1-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate - de care, bineînţeles, nu era slobod. Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au puţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameş nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu - îl laudă pentru această întoarce-re de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!"

După ce am luat acum ceea ce e adevărat şi de la unul şi de la celălalt, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui - însă nădejdea mântuirii să ţi-o pui - toată - în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate: de aceea, oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Iată lecţia: pecetluiţi-o în inimile voastre! Drept mijloc, iată ce să faceţi: parcurgeţi repede în gând viaţa voastră şi uitaţi-vă dacă nu sunt în ea păcate - cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. O! Fireşte, se vor găsi în ea mulţime de păcate! Dar dacă lucrurile stau aşa, cum să nu strigăm fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"?

Adunaţi după aceea toate faptele voastre bune - sau cele pe care lauda noastră de sine le socoate drept bune - şi vedeţi: oare multe vor ieşi la socoteală? Câte am putea, şi câte am fi datori să facem în cele 365 de zile ale anului; dar ce am făcut?! Şi această puţinătate să o scoatem la arătare, trâmbiţând: „Nu sunt ca ceilalţi!" - mai ales atunci când împotriva ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din cele 24 de ceasuri ale fiecăreia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum să nu strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"?

Şi apoi, oare şi aceste puţine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecăreia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede răsfrângerea slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am făcut mai mult pe placul nostru şi al oamenilor decât pe placul lui Dumnezeu? Iar dacă este aşa, cum să punem vreun preţ pe ele şi, privind la ele, să ne semeţim întru înşelare de sine, spunând în sinea noastră: „Nu sunt ca ceilalţi!"? Nu! Puneţi, doar, faptele voastre în faţa neamăgitoarei oglinzi a dreptei judecăţi însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu: este greu de crezut că pe fiecare dintre voi conştiinţa nu-1 va îndemna să strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în gura mare, lăudându-se pe sine: „Nu sunt ca ceilalţi!"; însă eu cred că rar se găseşte cineva care să nu fi căzut în părere de sine şi încuviinţare de sine atunci când prin inimă trec fară cuvinte gânduri ce dau nu puţină însemnătate ostenelilor noastre şi lucrării noastre în mijlocul celorlalţi. Nici acest simţământ al mulţumirii de sine nu este bun! Trebuie să simţim, şi să simţim adânc, că nu merităm absolut nimic şi nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur - milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate. Un sfânt nevoitor, de fiecare dată când gândul îi spunea: „cutare şi cutare lucru este bun la tine", bănuind că este vorba de o linguşire a vrăjmaşului, răspundea: „Blestemat să fii tu cu «binele» tău!". Aşa facea sfântul părinte; cu atât mai mult se cuvine să facem astfel noi, păcătoşii.

în lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul părerii de sine. El năvăleşte pieptiş asupra simţământului smereniei şi îl răceşte. Focul nu poate fi pus împreună cu apa - iar străpungerea nu poate vieţui împreună cu simţământul că eşti drept. Precum loveşte paralizia organele mişcării, aşa şi părerea de sine taie toată încordarea puterilor omeneşti spre bine. Precum roua vătămătoare strică florile minunate, aşa şi mulţumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele - aşadar, alegeţi, fraţilor, binele şi lepădaţi răul!

în cântările bisericeşti, fariseul este asemănat cu cineva care pluteşte pe mare într-o corabie, iar vameşul care se urgisea pe sine - cu cineva care face acelaşi lucru într-o barcă proastă. Pe cel dintâi însă 1-a înecat furtuna înălţării de sine lovindu-1 de stânca trufiei, iar pe cel din urmă seninul adânc al urgisirii de sine şi suflarea lină a suspinelor de pocăinţă l-au dus fără primejdie la limanul îndreptării dumnezeieşti. în aceleaşi cântări, fariseul mai este asemănat cu cineva care merge în car, iar vameşul - cu cineva care merge pe jos. Cel din urmă, însă, adăugând la străpungere smerenia, a luat-o înaintea celui dintâi, care şi-a pus în cale stâncile laudei de sine.

Auzind asemenea îndemnuri, fraţilor, înţelepţiţi-vă pentru a alerga în aşa fel încât să ajungeţi la ţintă. în voi mare să fie lacrimile, luntre - defăimarea de sine, vânturi - suspinele, iar glas al vameşului - toate cele pe care le-aţi rânduit pentru plutire. Şi fară îndoială veţi ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu şi veţi atinge grabnic ţărmul îndreptării, unde veţi gusta dulcea tihnă a conştiinţei întru atotiertarea lui Dumnezeu.

Să ne dăruiască acest mare bine nouă, tuturor, preaîndurata bunătate a lui Dumnezeu! Amin!

12 februarie 1861

(din Predici - Sf.Teofan Zavoratul)

[emil]

ÎN DUMINICA VAMEŞULUI ŞI FARISEULUI (II) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă: „Uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!"

Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viată în nările noastre.

Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele - uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii, îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!

„Frânge-ţi inima" - iar inima nu se frânge; „îndurerează-te" - dar ea nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!" Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea însă este închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere, uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin uşile milostivirii Tale!

Ia aminte Domnul la tânguirea omului necăjit şi îi dă să cunoască felul în care trebuie să lucreze asupra sa ca să se deschidă uşa inimii lui. Ieri am cântat: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie"; acum, ca răspuns, auzim de la Domnul pilda vameşului şi fariseului. în Duminica următoare, ca răspuns la aceeaşi cântare, vom auzi pilda fiului risipitor. în continuare, cu acelaşi scop, ni se va aduce în amintire priveliştea înfricoşatei Judecăţi şi căderea strămoşilor noştri celor întâi-zidiţi. Domnul parcă ne-ar spune: „Lucraţi după îndreptarul adevărurilor vestite vouă de către aceste istorisiri evanghelice - şi poate că veţi ajunge să vi se deschidă, în sfârşit, uşile inimii voastre împietrite". Ciocanul greu, lovind piatra, o sfărâmă şi o mărunţeşte: la fel aşteaptă şi Domnul ca adevărurile acestea, unul mai izbitor decât celălalt, să sfărâme în cele din urmă împietrirea inimii noastre, să scoată din ea tânguiri de pocăinţă şi să stoarcă lacrimi de pocăinţă.

Aşadar să pătrundem, fraţilor, voia lui Dumnezeu, şi să urmăm mântuitoarelor îndreptări ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimbă inima; însă şi noi trebuie să ne îmboldim şi să ne silim, şi cel puţin să nu împiedicăm atotlucrarea mântuitoarei bunătăţi a lui Dumnezeu.

Pilda de acum despre vameş şi fariseu arată că piedica cea mai însemnată din noi în calea frângerii inimii este simţământul nostru că suntem drepţi, şi ne învaţă, izgonind simţământul acesta, să ne statornicim în aşezarea [dispoziţia] pe care o avea sufletul vameşului, ca să strigăm folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" Domnul pune înaintea noastră doi oameni şi parcă ne spune: „Poftim, priviţi - au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu îndrăzneală, încredinţat de dreptatea sa şi de meritele sale înaintea Mea, şi îndreptăţire n-a primit; iar celălalt nici privirea nu era în stare să şi-o ridice către Mine, ci numai se bătea în piept şi cerea milă - şi l-am miluit. Mergeţi şi voi de faceţi la fel. Lepădaţi această haină pierzătoare a îndreptăţirii de sine, învesmântati-vă în zdrenţele mustrării de sine - si veti fi miluiţi".

Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sunt înşelarea cea mai pierzătoare, în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă nu dintre cei mai răi. Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă? Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămâne doar să se uite în jur, să se îngâmfe, iar pe ceilalţi să îi defaime. De fapt, asta înseamnă a strica prin gând ceea ce ai dobândit prin osteneală, şi a te pierde pe tine însuţi. Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt repetate fară încetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine, şi sunt înfăţişate cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi înălţării de sine.

Voi, care vreţi să destrămaţi această ceaţă a înşelării! Haideţi să învăţăm aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea că e nevoie să se tăinuiască: el a spus pe faţă ceea ce avea în suflet, şi prin aceasta a dat în vileag cursa vrăjmaşului, prin care acesta încurcase sărmanul lui suflet şi îl ţinea în amăgirea de sine.

„Nu sunt ca ceilalţi". Prima înşelare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la păcătoşii vădiţi şi, bineînţeles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia să se uite la cei care trăiau neîndreptaţi? Să se fi uitat la cei ce duceau viaţă îmbunătăţită. Ar fi văzut, fireşte, numeroşi dintre aceştia cu viaţă mult mai presus decât a lui - şi nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzătoare: „Nu sunt ca ceilalţi oameni!"

ată şi învăţătura pentru noi, fraţilor: momeala vrăjmaşului este întotdeauna aceeaşi, acum ca şi atunci. Şi acum, ca şi atunci, el ne insuflă următorul lucru: „Ia uite: acela e aşa, şi celălalt este pe dincolo; tu, însă, eşti cu totul altceva!" Ascultă bietul om aceste vorbe linguşitoare şi chiar începe să creadă că el e bun - drept care se şi înceţoşează la minte prin părerea de sine şi se lipseşte de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce să te uiţi la cei ce trăiesc în nepăsare? Uită-te la cei ce urmează cu râvnă şi stricteţe virtutea şi cucernicia, şi lumi-nează-te prin cunoaşterea propriilor neajunsuri. Sau - mai bine - nu te uita la nimeni dintre cei care vieţuiesc aici: căci cine e curat dintre pământeni? Lasă-i deoparte pe toţi şi păstrează în gând doar pildele pe care te îndatorează să le urmezi Cuvântul lui Dumnezeu. Următori fiind mie, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pildă am dat vouă, ca precum Eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (In 13, 15), sau: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este (Mt. 5, 38), spune Domnul. Iată la cine să te uiţi şi cu cine să compari viaţa ta! Cu virtuţile Sfinţilor Apostoli, cu faptele Domnului şi Mântuitorului nostru, cu desăvârşirile Tatălui Ceresc. Faţă în faţă cu aceştia punându-se, cine va cuteza să spună: „Nu sunt ca ceilalţi!"? Nu cumva, mai degrabă, vor striga din inimă, acoperindu-se de ruşine şi coborându-şi privirile: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"? Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când cineva intră într-o societate de înaltă ţinută fară a-i cunoaşte convenţiile sau apare într-o adunare strălucită cu îmbrăcăminte nepotrivită. Aşadar, a te compara cu cei mai înalţi şi mai desăvârşiţi este cea mai puternică şi lucrătoare doctorie împotriva părerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de două ori pe săptămână, dau ze-ciuială din toate câte câştig", adică dădea săracilor şi templului a zecea parte din veniturile sale. Iată a doua înşelare: a-ţi privi numai faptele drepte, ascun-zându-ţi de tine însuţi păcatele, şi în aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafară, fară a lua aminte la simţirile şi aşezările [dispoziţiile] lăuntrice cu care acestea sunt săvârşite. Aşa a făcut fariseul şi a fost întunecat de părerea de sine. El nu şi-a cercetat aşa cum trebuie faptele şi nu a mers în această lucrare pe calea dreaptă. „Eu, zice, am făcut cutare şi cutare bine". Dar câte prilejuri nu au fost în care nu a făcut binele pe care putea şi era dator să-1 facă, şi câte prilejuri nu au fost în care a făcut răul în locul binelui? Lucrul acesta îl trece sub tăcere, încercând să-1 ascundă atât de sine, cât şi de Dumnezeu. „Stai, fari-seule", ar fi trebuit să i se spună, „adu-ţi aminte şi de toate cele rele ale tale - şi apoi, după ce vei fi pus de o parte amărâtul tău de bine, iar de cealaltă toată grămada răutăţilor tale, uită-te: ce-o să iasă? Şi se poate ghici dinainte că de ai fi făcut aşa, limba nu ţi s-ar mai fi răsucit în gură ca să spui: nu sunt ca ceilalţi oameni. Iar dacă mai apoi ai fi stat să judeci după conştiinţă - adică nu din slavă deşartă, nu din dorinţa de a plăcea oamenilor, nici ca să fii respectat şi să nu-ţi pierzi poziţia, şi nici pentru că aşa s-au brodit lucrurile, în vreme ce inima ta nu avea tragere să facă binele - dacă ai fi stat, zic, să judeci după conştiinţă din ce imbolduri ai făcut şi puţinul tău bine de care vorbeşti, nu ţi-ar mai fi ramas nimic afară de strigătul înspăimântat: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" Nu a făcut aceasta fariseul, şi a căzut în cursa părerii de sine, iar pentru îndreptăţirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osândă.

Aşadar, dacă vreţi, fraţilor, să scăpaţi de primejdioasa înşelare de sine, luaţi învăţătură pe dos de la fariseu: nefacând ceea ce facea el şi făcând ceea ce el nu facea. Când se va furişa vrăjmaşul şi va începe să trâmbiţeze înainte-vă în inima voastră cum că nu sunteţi ca ceilalţi, că faceţi cutare şi cutare lucru bun, luaţi-vă pe voi înşivă şi începeţi să vă perindaţi prin toate răutăţile voastre, spunându-vă: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Şi pe asta, cine?" Atunci se va trezi glasul deşteptător al conştiinţei şi va înăbuşi şoapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalţi!" Dacă inima va continua, totuşi, să se îngâmfe prin înălţarea de sine, înfieraţi-o cu dojană cât se poate de aspră, zicându-vă: „Chiar dacă a şi fost făcut vreun lucru bun, prin gândurile tale rele l-ai stricat cu totul şi l-ai spurcat ba prin slava deşartă, ba prin dorinţa de a plăcea oamenilor, ba prin aşteptarea de a împuşca din acelaşi foc şi vreun câştig; iar dacă atunci când ai săvârşit aceste fapte nu aveai asemenea simţăminte, oricum le spurci acum şi le răpeşti toată valoarea prin faptul că te îngâmfi cu ele!" Astfel dojenindu-ne, o să ne răpim orice temei al îndreptăţirii de sine, şi nu vom mai avea la ce ocrotire să alergăm afară de cea a milostivirii lui Dumnezeu, către Care să şi începem a striga fară făţărnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu să pătrundem în aceste simţăminte îndrep-tâţitoare ale vameşului şi să ne statornicim în ele! S-ar părea că ele ne sunt foarte fireşti - însă nu totdeauna şi nu cu uşurinţă le întâmpinăm în noi înşine. Trebuie să le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Să le deprindem! Şi iată ce metodă trebuie folosită când învăţăm un lucru ca acesta: să intrăm înăuntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglindă nemincinoasă a faptelor noastre - conştiinţa; oglinda este, însă, părăsită, adeseori murdară. Să o scoatem în mijloc, s-o curăţim şi să o limpezim prin Cuvântul lui Dumnezeu, refăcând limpede în ea înscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simţăminte-lor şi gândurilor pe care suntem datori să le avem. Să o punem apoi înaintea feţei noastre sau a conştientului nostru, aşa încât această faţă să n-aibă unde se ascunde şi nici cu ce se acoperi. întrucât fară lumină este cu neputinţă să vedem ceva, să luminăm casa noastră dinlăuntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea căreia toate trăsăturile feţei noastre sau conştientului nostru se vor vedea limpede, până la cele mai mărunte, în oglinda conştiinţei. Când vom pune astfel de rânduială înăuntrul nostru, negreşit că vom pătrunde în simţământul vameşului. Nu numai faptele, ci şi toate gândurile rele ce au ieşit şi ies din inimă se vor întipări pe faţa conştientului, se vor răsfrânge în conştiinţă şi vor atrage judecata săvârşită prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vameşul, stând departe, nu îndrăznea să se apropie de frică, nu îndrăznea să îşi ridice privirile la cer de ruşinea pe care i-o pricinuiau mustrările conştiinţei, şi se bătea în piept, fiind nemulţumit de sine şi necăjit de urâţenia chipului său lăuntric: aşa şi în noi frica va fi înlocuită de ruşine, ruşinea de mustrare şi mustrarea de durerea pentru noi înşine. Şi nu va mai fi vreme să se nască părerea de sine, iar aceasta, la rândul ei, să dea naştere înălţării de sine şi îndreptăţirii de sine: fiindcă - întrucât lucrarea noastră lăuntrică nu încetează niciodată, iar inima coace tot timpul răutăţi - nu va mai fi clipă în care să nu fie în noi imboldul de a ne bate în piept şi a striga: „Dumnezeule, milostiv fii!" Fericită stare, care într-adevăr atrage milostivire şi îndreptăţire de la Dumnezeu!

Avem obiceiul să spunem: „Sunt păcătos!", „Sunt păcătoasă!" - ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine că simţământul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării - şi apoi, îndată ce se arată câtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cât se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump - îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţământul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gândul: „Nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu". Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gândul:,Alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele". Mergi la biserică ori săvârşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele". Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, când vă îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decât ca pe oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfântului Pimen, care spunea: „Eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi până la grumaz, şi numai gură are ca să strige: Dumnezeule, miluieşte-mă!"

Astfel orânduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii uşii frângerii inimii - uşă prin care ieşind, în cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!

9 februarie 1868

[emil]

ÎN DUMINICA VAMEŞULUI ŞI FARISEULUI (III) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Pe vameş şi pe fariseu îi înfăţişează acum ochilor noştri sfânta Biserică. Şi cine n-ar dori să se învrednicească de fericita soartă a celui dintâi şi să scape de amara osândă a celui de-al doilea? Păcătoşi suntem, şi poate chiar iubitori de păcat: dar este, oare, cineva care ar vrea să piară în păcatele sale? Veniţi, deci, să învăţăm de la vameş cum, în ciuda păcatelor noastre, să scăpăm de soarta celor osândiţi şi să atragem milostivul cuvânt de îndreptăţire al Domnului.

Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea acoperă faţa sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că este vrednic de toate pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El însă nu fuge de la Dumnezeu şi nu se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar către Acela pe Care L-a jignit şi Care este gata să-1 pedepsească după dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună nădejde şi strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Deci să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei - sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă - să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale. Aşadar intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată. Inalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.

Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine şi ruşinează-te. Adu-ţi aminte de judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să II milostiveşti pe Cel ce hotărăşte soarta ta fără să Se căiască.

Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales, răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul te-a tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui porunci! - Tu ai dispreţuit toate acestea; toată purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea feţei Lui prin faptă păcatul zămislit lăuntric, ca-re-L jigneşte. Tu ai ştiut că este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul - şi ai poftit. După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta - şi ai făcut. Nimeni nu te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele. Păcatul atrage prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu mistuie".

Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul tău, păcătosule, şi înduplecă-1 să dobândească ruşine şi scârbă faţă de păcat şi de starea sa păcătoasă, să simtă supărare asupra relei sale voi şi teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor simţăminte să le dai naştere - iar mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în prăpastia întristării şi deznădejdii. De la Dumnezeu nu fugi: unde să fugi de El?! El te ţine în legăturile fiinţării, şi nimicul nu te va înghiţi chiar dacă ai vrea. Aşadar fugi la El şi îndreaptă-te spre sânul milostivirii Lui, ca să cazi acolo. încă trăieşti pe pământ. Dătătorul de viaţă prelungeşte viaţa ta de aici ca prin această prelungire a milei să te atragă la El. El încă îţi mai dăruieşte răstimp de viaţă, aşteptând să laşi în cele din urmă păcatul şi să te întorci la El. Tu eşti smochinul care a mai fost lăsat un an în grădina celor ce trăiesc pe pământ. Deci înţelepţeşte-te, ca să te foloseşti cum se cuvine de acest dar.

Evreii aveau cetăţi de scăpare. Cei ce se ascundeau în ele scăpau de loviturile răzbunării. Pentru păcătos, cetatea de scăpare e pocăinţa. Acolo să alergi şi să te ascunzi de sabia dreptăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi, Care e gata să lovească, îţi va arăta această scăpare şi te va chema la ea. Pentru mântuirea de potop a fost deschisă o singură uşă: cea a arcei. Singura uşă a mântuirii de potopul păcatului e uşa pocăinţei. Ascultă - se cântă: „Uşile pocăinţei deschi-de-mi mie, Dătătorule de viaţă!" Mergi! Ele sunt deschise, şi o mână dinăuntru este întinsă pentru a te primi. Priveşte - toţi au intrat! Afară, tâlharul ce s-a mărturisit se apropie şi primeşte ca moştenire raiul; vine curva împovărată de păcate şi nimiceşte prin lacrimi zapisul; Zaheu se pocăieşte înaintea Domnului şi e îndreptăţit; Petru plânge şi e primit - iar David e de mult acolo. Şi toată casa este plină de păcătoşi îndreptăţiţi. însuşi Stăpânul casei, prietenos, îi bagă înăuntru pe toţi cei ce s-au pocăit, şi pe cei înstrăinaţi de El îi face apropiaţi ai Săi prin pocăinţă.

Insufleţeşte-te, deci! Apropie-te şi tu şi, stând în apropierea vameşului, striga folosind cuvintele lui: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Şi vei fi, fără îndoială, miluit şi mântuit, dacă vei ajunge să smulgi fără făţărnicie din inima ta aceeaşi tânguire de pocăinţă. Cel care 1-a îndreptăţit pe vameş te va îndreptăţi şi pe tine, de te vei ridica la aceeaşi bună aşezare lăuntrică. Cel ce a zis: „Când suspinând vei chema, atunci te vei mântui" te va mântui şi pe tine, dacă şi tu vei suspina şi vei chema cu aceeaşi putere. Cel ce cheamă la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi ca să-i odihnească te va odihni şi pe tine atunci când, simţind povara păcatelor tale, vei alerga la El căutând odihnă de mustrările conştiinţei.

De aceeaşi bună aşezare lăuntrică a vameşului şi de milostivirea dăruită de sus a îndreptăţirii, pe care el a primit-o pentru această aşezare, să ne învrednicească Domnul şi pe noi, păcătoşii, pe toţi! Amin!

24 ianuarie 1865

Acest post a fost editat de emil: 15 February 2011 - 11:19 AM

[emil]

Un intreg subforum de Cuvinte de folos duhovnicesc ale sfintilor parinti grupate pe autori despre smerenie, slava desarta, mandrie