13 postari la acest topic

[emil]

Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii ( a Fiului Risipitor )- Despre adevărata pocăinţă şi despre milostivirea lui Dumnezeu - PR.CLEOPA ILIE

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Scriptură Dumnezeu se numeşte "Tată al milostivirii" (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întîi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese cînd era în casa tatălui său, apoi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.

Care era foamea fiului risipitor care a zis: "iar eu pier aici de foame?" Oare la hrana cea trupească se gîndea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mînca, iar voi veţi flămînzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veţi întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).

Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El şi-a adus aminte de vremea cînd petrecea în casa tatălui său şi de hrana şi desfătarea duhovnicească ce o avea lîngă el. Ajungînd păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame!

Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mîntuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fîntîna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, cîştigîndu-i sufletul. De aceea cînd Apostolii Îl rugau să mănînce, El le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi (Ioan 4, 32). Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvîrşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mîntuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscîndu-şi starea lui vrednică de plîns şi gîndind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea cînd a venit către tatăl său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 19).

Trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sîrguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: Cît am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).

A doua ceată este a argaţilor, care, căutînd plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobîndi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).

Deci, fiul risipitor, gîndindu-se că şi argaţii, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovniceşti şi se împărtăşesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, şi smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergînd, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20).

Iubiţi credincioşi,

Dar ce înţelegem prin acest cuvînt: "Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său"? Aceasta ne arată că Preabunul şi Atotştiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos "greşit-am", cunoaşte hotărîrea lui cea din inimă de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie şi nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat. I-a dat haina cea dintîi, adică nepătimirea cu care a fost îmbrăcat cînd era lîngă tatăl său. Şi inel i-a pus pe mîna lui, semnul legăturii celei dintîi cînd petrecea în viaţă curată şi neprihănită, mai înainte de a se despărţi de tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintîi şi inel şi încălţăminte în picioarele lui, adică voinţa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi să mîncăm şi să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat (Luca 15, 23-24).

O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cît este de negrăită Mila Lui şi cît de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu cîtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi cîtă bucurie se face în cer cînd un păcătos se întoarce la pocăinţă!

Mare şi nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi care se întorc către El din toată inima şi cu toată smerenia şi hotărîrea de a-şi îndrepta viaţa!

În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăinţă, adică încă nu-şi făcuse canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atîta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, fraţii mei, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tîlharul răstignit alături de Hristos cînd mîinile şi picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost deajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42). Iar Mîntuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite. Bine a zis şi Sfîntul Efrem Sirul: "Pocăinţa, fără jertfe şi fără cheltuieli, poate să împace şi să milostivească pe Dumnezeu. Pocăinţa a oprit jertfa sîngeroasă, aducînd jertfa conştiinţei. Ea nu caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie pentru jertfă, ci mărturisire din conştiinţă. Nu ai turturea de jertfă tu cel ce ai păcătuit? Suspină şi Dumnezeu, mai presus de turturea, îţi socoteşte ţie aceasta. Nu ai pasăre? Lăcrimează şi, în loc de jertfă, ţi se va socoti ţie. Nu ai porumbel? Vesteşte-ţi păcatele tale lui Dumnezeu şi-ţi vor fi ţie ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un viţel de jertfă va primi Dumnezeu rugăciunea ta. O, cît de mare este pocăinţa! O, cît de minunate sunt lucrurile cele dintru dînsa! Că una fiind, pe toate le poate". "O, darul Evangheliei, că pe toată Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserică; căci are conştiinţa care jertfeşte pentru dînsul. Din inimă se roagă şi milostiveşte pe Dumnezeu pentru sine".

Iubiţi credincioşi,

Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregăteşte duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfîntului şi marelui Post al Paştelui. Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă şi ziditoare de suflet. Părintele care avea doi fii este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui.

Din ceata creştinilor ascultători fac parte toţi fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfinţenie poruncile Lui. Aceştia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua şi noaptea, ascultă de Dumnezeu şi de păstorii rînduiţi, nasc şi cresc copii în frica Domnului, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine regulat, duc viaţă smerită şi fac milostenie la cei săraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvîntare şi cu rugăciune. De aceea Dumnezeu le ajută în toate.

Nu aşa însă se întîmplă cu creştinii neascultători şi robiţi de păcate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre aceştia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-şi ucid copiii, beţivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrînaţii, lacomii, zgîrciţii, şi mai ales mîndrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanţii, decît creştini răzvrătiţi, mîndri şi neascultători care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci îşi fac legi şi dogme, după mintea lor, asemenea fiului mai tînăr din Evanghelie. Toţi aceştia sunt căzuţi din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserică, de Sfinţi şi se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia lor. Dar cine cade din ascultare şi din Biserică, acela cade şi din Dumnezeu.

Ce cumplit este păcatul neascultării! Ce greu este să trăieşti după mintea ta, să nu asculţi de nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune, de Biserică, de preot, şi de părinţii care te-au născut. Aşa a făcut tînărul din Evanghelie: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere... şi s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrînări (Luca 15, 12-13).

Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru şi neascultător este lăsat de Dumnezeu să cadă în păcate grele, ca să se smerească şi să se întoarcă la pocăinţă. Cel dintîi păcat în care cad mîndrii şi neascultătorii este desfrînarea, o patimă grea, urîtă, ruşinoasă. Dar dacă omul căzut se căieşte, îl mustră conştiinţa şi vrea să se întoarcă, Tatăl nostru cel ceresc nu-l lasă, ci îi întinde mîna, îl aşteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie şi îl iartă. Aşa a făcut Tatăl ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a ieşit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel şi haină şi a ospătat cu el.

Vedeţi bunătatea şi mila lui Dumnezeu? Vedeţi roadele căinţei celui ce se întoarce la Hristos? Vedeţi că toţi păcătoşii au pocăinţă şi iertare? Vedeţi că şi pe noi ne aşteaptă Domnul la pocăinţă în uşa bisericii? Numai să ne pară rău de cele făcute, să ne spovedim cu căinţă, să părăsim păcatele şi să zicem ca fiul desfrînat: Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Dacă ar zice aceste cuvinte din inimă, beţivii, desfrînaţii şi creştinii robiţi de păcate din zilele noastre, pe toţi i-ar primi, i-ar săruta şi i-ar ierta Dumnezeu! Însă puţini sunt din creştinii noştri care se tem cu adevărat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserică, la pocăinţă şi aleargă la preoţi să-şi mărturisească păcatele.

Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrîu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de necredinţă şi desfrîu. Ne uităm cîţi părinţi şi cîte mame vin plîngînd la biserică şi mănăstiri pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrînare; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrîu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrîu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?

Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi?

Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întîi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrînarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrîului. Cum? Mai întîi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.

Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.

Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să venim cît avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzînd înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi lacrimi: "Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veşnica osîndă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primeşte-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!" Amin.

[emil]

Cuvant la Duminica Fiului Risipitor - SF.IOAN GURA DE AUR

„Asa va fi bucurie in cer pentru un pacatos ce se pocaieste” (Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie sa deznadajduiasca pentru pacatele sale,dar nici sa nu fie lenes si usuratic la minte

Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci amandoua acestea ne-ar duce la pieire. Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iara usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iara aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.
Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iara deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!
Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18). Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale.
Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat, si s-a facut vanzator al Dumnului. insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.
Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit, si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.
Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea. Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea, si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.
Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta. Voiesc sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda.
Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei. Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii. Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie?
„Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-1 oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa. Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarasi sa se invredniceasca de Dansul.
Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare,a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iara tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci 1-a primit cu bratele deschise. Pentru ce a facut el aceasta ? Pentru ca el era tata al lui, iara nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat, si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.
Ce gandesti tu ? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea.
Iara cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal 1-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).
Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepseste in loc de a-1 tamadui. Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”! El s-a intors la tatal, si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.
Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5). Dar socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi la turma indarat.
Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti, si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta, si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iara, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimica.
Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta. Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim, si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12). Iara pentru a scula iarasi pe cei cazuti, si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21).
El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit. Iara profetul Ieremia a zis: ,,Au doara cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: „Sa nu va invartosati inimile voastre…” (Ps. 104, 8).
Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si, cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.
(din “Omilii la Postul Mare” - Sf.Ioan Gura de Aur)

[emil]

FIUL RISIPITOR - PR.ARSENIE BOCA


Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul" unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.

Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.

„Cina cea de taină" - cel mai cunoscut tablou din Renaştere - a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. In sfârşit l-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime, - dacă nu chiar să fie - modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea.

Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. îl plăteşte ca model şi-1 aduce în trapeza mănăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină". Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă. Pictura se apropia de sfârşit. în sufletul lui „Iuda" se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !" Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi ?!"

Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse...

Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut.

Noi obosim aşteptând întoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tată beţiv, dar Dumnezeu nu descurajează. Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare. Unul din sfinţii Părinţi o spune limpede: „Iisus urmăreşte pe toţi oamenii, oricât fug de departe, să-i ajungă şi să-i întoarcă acasă. Şi asta face până la sfârşitul lumii".

Pilda aceasta, a fiului pierdut, ne trezeşte un arzător interes să ştim: care poate fi cauza, pentru care omul ajunge să piardă chipul lui Iisus din făptura sa şi să apară în locul lui chipul lui Iuda ?

Cunoaştem decăderi cu răsunet:

Solomon - despre care spune Scriptura că „era cel mai înţelept dintre fiii răsăritului" - ajunge din cauza femeilor să-şi dispreţuiască templul şi pe Iehova şi să cadă în credinţe rătăcite.

Faust (un fiu pierdut din epoca modernă) încheie contract cu diavolul să-şi dea sufletul pentru veşnicie, în schimbul unei clipe, despre care să spună: „Stai clipă, eşti prea frumoasă !"

Deci cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi. Făptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatălui său, care nu se satură, nu numai cu roşcovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decât cu desăvârşirea lui Dumnezeu. E atât de mare sufletul omului - după obârşia sa -, cât numai Dumnezeu îl poate umple.

Cu orice altceva de-ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci altceva decât să ţi-1 îngustezi pe măsura dorinţei urmărite: asta-i desfigurarea lui ! Cu alte cuvinte renunţi la înrudirea ta cu Dumnezeul nemărginirii şi te lipeşti de ceea ce mulţi Părinţi ai Bisericii o izbesc cu o vorbă aspră: „Curva lume".

Să fii în lume, dar totdeauna mai presus de lume.

Nu îngusta rostul vieţii numai la idealuri pământeşti!

împlineşte-le şi pe-acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele !

Din cauza nestatorniciei lor, a conflictelor cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume.

Iată ce însemnează să-ţi „vii întru sine": momentul cel mai de preţ din viaţa ta pământeană, adică să te regăseşti în adevărata ta fire şi apoi să te „scoli" din rosturi mărunte şi să te întorci Acasă, în „braţele părinteşti" ale lui Dumnezeu, Tatăl tău şi Tatăl nostru, care-ţi va găti ţie o „cină de taină".

Nu-i mirare că, fară găsirea acestui rost al vieţii, altul nu-i găseşti, - şi fară rost nu te poţi suferi.

Găsit-ai comoara aceasta în ţarina vieţii tale ?

Dacă da, ai găsit împărăţia lui Dumnezeu; iar semn c-ai găsit-o e bucuria nestăvilită, care te face să spargi deznădejdea oricărui decepţionat al lumii, să-i aprinzi şi lui un ideal în inimă, şi să-1 duci: în inima ta, Cerului, bucurie mare !
(din Cuvinte vii - Pr.Arsenie Boca)

[emil]

ÎN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (I) - SF.TEOFAN ZAVORATUL
(Lc. 15,12-32)

In duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a învăţat smeritele simţăminte de căinţă prin care e atrasă milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea să ne ridice la hotărârea însufleţită de a merge, părăsind păcatul, pe calea dreaptă către Tatăl Cel Ceresc. Pentru aceasta, în pilda despre fiul risipitor ea ne înfăţişează pe de o parte starea amară a păcătosului căzut de la Dumnezeu, iar pe de alta - bucuria şi tihna în care este primit de Tatăl Ceresc cel ce se pocăieşte. Să urmărim căderea şi ridicarea acestui păcătos. Cu greu se va găsi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de faţă, care să nu îşi recunoască propria sa istorie, în trăsăturile ei întunecate sau în cele luminoase.

Intoarceţi-vă cu gândul la vremea când, anul trecut, am postit, ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericită era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se părea totul: şi în sine, şi în jurul său, şi deasupra sa, şi în depărtarea trecutului, şi în adâncul viitorului! Ce linişte împărăţea pe tărâmul inimii! Ce rânduială se înstăpânise în viaţa noastră, ce cuviinţă în gândurile noastre şi ce tărie în împlinirea hotărârilor bune! Ce râvnă aveam de a căuta numai pe Dumnezeu şi de a umbla fără abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se părea că nimeni nu-i mai fericit ca noi, şi ne spuneam: „Niciodată nu vom trăda viaţa îndreptată pe care am început-o acum, ca să nu pierdem această bucurie şi ca să fim întotdeauna ai Tatălui Ceresc, a Cărui atingere a dreptei Sale purtătoare de grijă o simţea atât de puternic atunci inima noastră".

Ce fericiţi, cu adevărat, sunt cei ce au rămas cu fapta, chiar dacă nu deplin, în aceste bune aplecări şi făgăduinţe făcute în faţa conştiinţei! - Dar toţi sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiţi-vă! Iată, a trecut postul, care-1 înţelepţeşte şi cuminţeşte pe om, şi au venit luminatele sărbători; după acestea a urmat anotimpul cel înflorit şi zâmbitor. Ne-am îngăduit o anumită destindere, ca şi cum am fi avut dreptul la odihnă după nevoinţa vieţii aspre pe care o duseserăm până atunci. Să ne dedăm plăcerilor cu totul - nici prin gând nu ne trecea. La început am vrut numai să ne plimbăm puţin, fară a ne gândi la ceea ce urmează. Această primă distracţie a lăsat, însă, o urmă vădită în suflet şi a clătinat destul de mult rânduiala cucernică ce se statornicise în noi. Râvna pentru o viaţă aspră a slăbit şi gândul ne fugea adeseori la nevinovata plăcere pe care o gustasem. Am mai părăsit din îndeletnicirile evlavioase cuvenite - nu fară a ne fi dat seama, dar fară frângerea de inimă cuvenită - şi îndată ce s-a ivit prilejul, iarăşi distracţii şi plăceri. De acum ne-am distrat mai cu îndrăzneală; şi dacă gândurile bune veneau să ne facă serioşi, le respingeam cu îndrăzneală, ca pe nişte gânduri venite la vreme nepotrivită. Roada? întuneric şi tulburare. Simţeam ce greutate şi strâmtorare este în pravila de viaţă evlavioasă pe care am luat-o asupră-ne, şi deseori ne venea în gând: „Ce-ar fi s-o părăsim? Lasă că o să vină iar vremea bineprimită şi vom începe din nou să lucrăm Domnului, iar acum să ne mai destindem puţin". Şi a urmat destindere după destindere! între timp, patimile cu care eram obişnuiţi au ridicat capul şi au început obişnuita lor împreună-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degrabă au înnodat iarăşi legătura! In faţa gândurilor pătimaşe nu a mai fost, curând, nici o împotrivire. Ne-am îngăduit să ne îndulcim şi de obiectele, şi de lucrările patimilor. îndulcirile de ele au clătinat voinţa. Desele repetări ale acestui mecanism înăuntrul nostru au născut înclinarea spre păcatele dinainte; a avut loc învoirea cu păcatul - şi căderea lăuntrică s-a săvârşit! îndată ce s-a ivit prilejul, căderea s-a săvârşit şi cu fapta. în continuare, cădere după cădere - şi totul, atât înăuntru, cât şi în afară, a ajuns la întocmirea păcătoasă dinainte. Neorânduiala duhovnicească era deplină - şi ne făcusem asemenea fiului risipitor când el, risipindu-şi toată averea departe de tatăl său, păştea porcii şi se hrănea cu mâncarea lor.

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compară ce este acum în tine cu ceea ce era: întristează-te şi plângi! Ce luminos era totul - iar acum, întuneric de jur împrejur: toate dumnezeieştile idei curate şi adevăruri mântuitoare parcă au fost furate şi nu vin în minte - iar când vin, par foarte greu de înţeles. Ce bucurie era pentru noi să mergem la biserică - iar acum, din tot ce e bisericesc parcă adie un vânt rece; atunci nu ne mai venea să ne despărţim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cât ne ţin picioarele. Pe dinafară, poate că nu ne-am schimbat; însă pe dinăuntru, tristeţea şi urâtul rod inima - şi nici un fel de mângâieri nu pot alina tânjeala aceasta lăuntrică, ce nu cunoaşte nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a căzut şi le încearcă pe pielea sa - ba poate că acesta le cunoaşte şi le încearcă mai mult decât poate descrie în cuvinte cel ce priveşte dinafară. Dar tu, sărmane suflete, oare te vei da fară întoarcere pe mâinile căderii tale? Şi dacă ai urmat fiului risipitor în cădere, oare nu-i vei urma şi în ridicare?

Vino-ţi în fire! Priveşte ce pustiire este acolo unde te afli, ce sărăcie în toate şi câtă neorânduială! Oare aceasta este frumuseţea cu care ai fost împodobit tu când ai fost zidit şi cu care te-a împodobit Domnul, pe deasupra, şi când te-a răscumpărat? Oare se cuvine ţie, care eşti chipul lui Dumnezeu, să te târăşti pe jos şi să te tăvăleşti în necurăţii? învie-ţi în minte amintirea vredniciei tale şi caută să o refaci!

Nu te uita dacă legăturile tale dinafară [relaţiile exterioare] stau bine. Nu aceste legături au preţ, ci veşnicele tale legături cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui. Iar acestea în ce stare se află, ia cugetă?! Gândul la Dumnezeu te umple de frică - dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alături de ceata îngerilor şi sfinţilor: poţi să stai lângă ei? Bineînţeles că nu. Dar aşa se cuvine să fim eu şi cu tine, care am fost chemaţi la împreună-vieţuirea cu Sfinţii şi numiţi casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei rămâne aşa şi nu vei avea râvnă să pui în rânduială aceste legături (cu Dumnezeu şi Sfinţii) care s-au stricat? Grăbeşte-te s-o faci, sau vei pieri!

Azi-mâine vine moartea. Când vom închide ochii ni se va închide şi uşa milostivirii lui Dumnezeu, dacă nu ne vom îngriji să intrăm prin ea mai înainte de a muri. Şi atunci ce va fi? - O! Necazul de atunci nici nu poate fi povestit în cuvinte! Deci nu mai amâna! Iată că se apropie vremea bineprimită a sfântului post. De acum hotărăşte-te să te foloseşti de el spre mântuire şi să te pregăteşti pentru aceasta. Scutură şi întărâtă în fel şi chip râvna pentru mântuire, care a adormit în tine, folosind toate mijloacele care au fost lăsate libertăţii tale de către harul atoateorânduitor al lui Dumnezeu.

Iar Domnul e aproape! El aşteaptă numai să spui: „Sculându-mă, voi merge"! Şi mai înainte de a te apropia tu de El, El te va întâmpina şi te va cuprinde în braţele părinteşti ale iubirii Sale. Uită-te câţi robi care îi slujesc locuiesc deja în casa Lui! Şi între ei câţi nu sunt care au căzut în acelaşi chip ca tine! Priveşte: uite-o pe Magdalena, uite-1 şi pe Zaheu, uite-o. şi pe Maria Egipteanca, uite-o pe Pelaghia şi uite-i şi pe ceilalţi, cărora nici nu este număr. Deci nu te deznădăjdui nici tu; însă nici nu întârzia. Nu va mai pomeni fărădelegile tale Domnul, şi de bucuria întoarcerii tale, care va veseli tot cerul, îţi va da înapoi tot ce ai pierdut.

Ştii şi tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceaţa întoarcerii, uşurinţa ei şi roadele ei mângâietoare. Ai avut nefericirea să cazi din nou? Grăbeşte-te să te fericeşti cu o nouă ridicare. Oricât ar cădea cineva, Domnul îl primeşte cu dragoste atunci când se ridică. Dar dacă omul se aruncă în noroiul păcatelor şi se leagă cu plăcere de această soartă, îl va arunca, îl va lepăda şi Domnul - şi cine ştie dacă îşi va mai aminti de el vreodată? Deci trezeşte aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: şi El va veni, şi te va ridica chiar El; îţi va da mâna Sa cea atotputernică şi te va scoate din adâncul în care te cufunzi. Nu amâna prilejul să te foloseşti de măsura îndelungii răbdări a lui Dumnezeu ce a rămas încă pentru tine şi întrebuinţează toate mijloacele ca să te însufleţeşti spre osteneala pocăinţei. Adună împrejurul inimii tale toate adevărurile care te pot îmboldi la pocăinţă - şi din cer şi de pe pământ, şi de acum şi din viitor - ca să te ridici în cele din urmă până la hotărârea de a spune: „Sculându-mă, voi merge"! Şi apoi scoală-te şi mergi! Mergi la Părintele Ceresc, Care te aşteaptă - şi nu numai că te aşteaptă, ci te şi caută, şi se îngrijeşte în fel şi chip ca să te întorci, arătându-Se gata să fie ajutătorul Tău în această lucrare ostenicioasă şi hotărâtoare pentru tine.

Acest lucru să ni-1 dorim şi noi acum unii altora, fiecare în ce cădere - mai mare sau mai mică - s-ar afla; să ni-1 dorim unii altora şi să ne îndemnăm unii pe alţii ca să ne întoarcem la Tatăl nu câte unul, ci toţi odată, şi să devenim una cu El, şi cu toată casa Lui, şi cu toată împărăţia celor care sunt mântuiţi, fericiţi, şi vor rămâne fericiţi în veci. Amin!

19 februarie 1861

(din Predici - Sf.Teofan Zavoratul)

[emil]

Predică în Duminica Fiului Risipitor (Despre pocăinţă) - Sf.Igantie Briancianinov

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor - Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.
În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă: Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă! Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă - şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă.
Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut - l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: „Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-1 în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin - dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: „Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).
Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi[12], fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul. Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere. Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare. Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.
Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa - şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc - Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte.
Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său. Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor - slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri - să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel - mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice - asta înseamnă încălţările - ale poruncilor lui Hristos. Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.
Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri - fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui. Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc. Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic - neamul omenesc - mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste.
Iubiţi fraţi! Să întrebuinţăm potrivit menirii ei vremea pe care Sfânta Biserică a rânduit-o ca să ne pregătim de nevoinţele sfintelor Păresimi! S-o întrebuinţăm spre a ne umple mintea şi inima de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni îndeobşte şi faţă de fiecare om în parte care doreşte să se împace cu Dumnezeu şi să ajungă la unirea cu El prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veşnică spre mântuirea şi bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârşită, întru unire cu bucuria sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obşte a oamenilor şi îngerilor să se împlinească şi desăvârşească întru desăvârşirea voii Tatălui Ceresc! Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-aceşti mici (Matei 18, 14) oameni, micşoraţi şi înjosiţi de păcat. Amin.
(din Predici la Triod si Penticostar - Sf.Ignatie Briancianinov)

[emil]

Predica la Duminica Fiului Risipitor - Sf.Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre fiul risipitor (Luca 15:11-32)

Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit el de unul dintre locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii tai. Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si, inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca. Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamaa acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit si tatal tau a junghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama? De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revara din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Acela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si acela ne iubeste cel mai putin dintre toti, care nu se bucura de indreptarea noastra.

Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti. Acestea sunt chipurile a toata dragostea cea adevarata - daca exista cumva dragoste adevarata in afara dragostei dumnezeiesti. Fara aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Daca numesti "dragoste" orice altceva, este ca si cum ai numi "oaie" o capra sau un porc.

In pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti, zugravita in culori atat de limpezi, ca pulseaza de viata inaintea ochilor nostri, asa cum incepe pulsatia vietii oamenilor cand soarele straluceste, dupa intunericul noptii. Doua mii de ani nu au intunecat culorile acestei inchipuiri si acestea nu se vor intuneca niciodata, atata vreme cat exista oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat oamenii se fac mai pacatosi, cu atat aceasta inchipuire este mai vie: mai vie si mai proaspata.

Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Ce este mai simplu decat acest chip tulburator in care incepe aceasta pilda? Ce adancimi se ascund dedesubtul acestei simplitati! Sub zicerea "un om" se ascunde Dumnezeu, si sub "doi fii" se ascund omul cel drept si cel pacatos - sau toti dreptii si toti pacatosii. Omul cel drept este mai cuprins cu anii decat cel pacatos; caci Dumnezeu, la inceput, a facut omul drept, omul singur a pacatuit. Pacatosul cauta partea ce i se cuvine, atat de la Dumnezeu, cat si de la fratele sau cel drept.

Prin "doi fii" se mai intelege firea dubla care se afla in fiecare om. O fire care inseteaza dupa Dumnezeu si alta care este aplecata spre pacat. O fire indeamna omul sa vietuiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa omul cel launtric, dupa cum spune Apostolul, si cealalta este dupa legea trupului (Romani 7:22-23). Omul duhovnicesc si omul trupesc - doi oameni intr-unul si acelasi om. Omul duhovnicesc nu-si poate inchipui vietuirea departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata sa incepe numai atunci cand el este despartit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai cuprins cu varsta; cel trupesc este mai imputinat cu anii. Chiar de la zidirea sa, omul duhovnicesc este mai adunat cu anii, caci ni se spune ca Dumnezeu a zis la inceput: "Sa facem pe om dupa asemanarea noastra" (Facerea 1:26) si asemanarea cu Dumnezeu este firea duhovniceasca a omului, nu cea trupeasca - si, dupa aceea, trupul omului a fost facut din tarana (Facerea 2:7), in care Dumnezeu a suflat asemanarea deja existenta al Lui - omul duhovnicesc. Desigur, cu toate ca Dumnezeu a facut trupul omenesc din tarana, acesta nu era deloc pacatos, desi prin trup a cazut omul in pacat. Si iarasi, Eva era mai neajunsa cu varsta decat Adam. Ea a fost facuta din trupul lui Adam si, prin pofta trupului ei, a incalcat ea porunca lui Dumnezeu si a cazut in ispita - si, prin caderea ei, ea s-a despartit de Dumnezeu si s-a indepartat, in mintea ei, pornind intr-o tara indepartata: imparatia lui Satan.

"Da-mi partea ce mi se cuvine din avere." In acest chip Ii vorbeste pacatosul lui Dumnezeu. Si, de fapt, ce este a omului fara sa fie a lui Dumnezeu? Tarana, nimic altceva decat tarana. Este adevarat ca Dumnezeu a facut tarana, dar tarana nu este parte a fiintei Sale. Asa incat omul poate sa socoteasca, faptul ca tarana este a lui. Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Toate celelalte Ii sunt ale Lui. Atata vreme cat omul nu este despartit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt si ale lui. Dupa cum spune si Dumnezeu: "Fiule, toate ale Mele ale tale sunt." Omul poate sa spuna numai atat: "Toae cate are Tatal ale mele sunt." (Ioan 16:15). Dar cand omul doreste sa se desparta de Dumnezeu si atunci cand el cauta sa primeasca partea ce i se cuvine din cele ce sunt fara de numar ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate sa nu-i dea nimic si totusi sa fie drept. Fiindca omul fara Dumnezeu nu este nimic si tot ceea ce are el este nimic. Si cand Dumnezeu ii da tarana; adica, numai trup fara duh, fara suflet si fara daruri duhovnicesti, chiar si atunci El ii da mai mult decat este al omului, si El ii da acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemarginit mai mare decat aceea a mamei fata de copilul ei, Dumnezeu da fiului Sau pacatos mai mult decat tarana. Altfel spus: impreuna cu trupul, Dumnezeu ii da suflet in trup, asa cum se intampla cu animalele si, in plus, ii mai da daruri duhovnicesti: intelegere, constiinta si dorinta pentru bine - numai o scanteie, destul ca sa il tina, sa nu cada, ca sa ajunga un animal printre celelalte animale.

Si tatal le-a impartit averea. Fiul mai mare a ramas cu tatal sau, bucurandu-se de toate cele ale tatalui, dar fiul mai mic, nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Nu se ascunde taina sederii lui Adam in Rai sub cuvintele nu dupa multe zile? Cand a pacatuit, Adam a cautat si a primit partea sa de la Dumnezeu. El si-a vazut goliciunea: adica a vazut ca el nu este nimic fara Dumnezeu. Si Dumnezeu, in milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a facut haine; l-a imbracat si l-a izgonit (Facerea 3:21). "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", a spus Dumnezeu lui Adam (vezi 3:19). Si aceasta inseamna: in cel mai bun caz, numai tarana este a ta. Toate celelalte sunt ale Mele.tu ai cautat ce este al tau si Eu ti-am dat; dar ca sa fii viu si sa fii macar o umbra din ceea ce ai fost, Eu iti dau tie mai mult: iti dau o scanteie din slava Mea dumnezeiasca.

Ceea ce s-a intamplat cu Adam se intampla iarasi si iarasi cu milioane de urmasi ai lui Adam care, despartindu-se de Dumnezeu din pricina pacatului, isi iau partea lor si pleaca intr-o tara indepartata. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El, caci Dumnezeu a facut omul ca sa fie liber si, potrivit firii Sale, El nu cauta niciodata sa ingradeasca aceasta libertate.

Ce face pacatosul cel nebun cand se desparte de Dumnezeu? El s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Aceasta nu este lucrarea unui singur pacatos: aceasta nu a facut numai fiul cel mai tanar al tatalui sau. Aceasta se face de catre fiecare om, de catre fiecare care se desparte de Dumnezeu. "Si s-au stins in desertaciune zilele lor..." (Psalm 77:33).

In desfranari. Ce inseamna aceasta? Inseamna petrecerea zilelor in pacat si desertaciune, in betie, cearta, manie, trandavire si, mai mult decat toate, in desfranare - prin care energiile vietii se mistue cel mai repede si in intregime, si scanteia dumnezeiasca se stinge. Cand omul nu are dragoste, el se arunca in gura patimilor. Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce.

Traind in desertaciune, fiul risipitor si-a risipit toata averea pe care o primise de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. In aceasta tara indepartata, departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare, caci pamantul nu poate satura pe omul flamand: hrana sa doar ii sporeste foamea. Pamantul poate sa sature numai foamea animalelor fara gindire; dar in nici un chip nu-l poate satura pe om. In tara indepartata exista intotdeauna foamete mare, pentru ca, pentru pacatosul care uita cu totul de Dumnezeu, si isi risipeste toate energiile vietii pe care i le daduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridica foamete mare: o foame pe care intregul pamant, cu tot ceea ce are de daruit, n-o poate potoli nici macar pentru o clipa. Aceasta este situatia pana in zilele noastre cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare rspingatoare. Atunci el incepe sa se planga intregii lumi si sa-si blesteme viata. Secatuindu-si viata trupeasca si sufleteasca, el se simte ca o trestie goala, uscata, prin care bate un vant rece. Totul este intunecat pentru el; totul este scarbos si respingator. Intr-o astfel de situatie, el nu mai stie ce sa faca cu sine. El a incetat sa mai creada in aceasta viata si cum poate sa mai creada in cealalta? El a uitat de cealalta viata si incepe sa o urasca pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta. Ce va face acum? Unde va merge? Lumea intreaga apasa asupra lui si pe nici o usa nu gaseste scris "iesire". Primejdia situatiei nu sta in a gasi o portita de scapare, ci, calea se afla tocmai in launtru. Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, insotindu-l permanent, ducandu-l dintr-un rau in altul, desi el sta ascuns si nevazut. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris: Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a rasucit si s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe de tatal sau cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rau decat el, ajungand sa ingrijeasca porcii altuia. Prin "unul din locuitorii acelei tari indepartate" este lamurit ca se intelege diavolul. Cu toate ca el este numit aici "om", asa cum si tatal este numit "om", el este infatisat intr-un fel cu totul impotrivitor "omului-tata", de care fiul s-a despartit prosteste. El este om, dar nu om al imparatiei cerurilor, nici om al imparatiei pamantesti, ci om al celei de-a treia imparatii - imparatia intunericului si a groazei, a pierzarii si a focului: imparatia dracilor. Fata de cel dintii, "omul-tata", pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, "omul-diavol", el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu "omul-tata", el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu "omul-diavol" el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Prin "porci", intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei. Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit care se afla in Gadara, El le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33). Precum porcii rama in pamant, tot la fel si duhurile rele rama in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin "roscove" sau "hoaspa", trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi - si mai ales patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate. Dar duhurile necurate nu dau aceasta hrana omului, indata ce acesta s-a asezat in slujba lor. Ele hranesc omul pana cand acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci cand el se gaseste in mana duhurilor, ele nu mai au nevoie sa-l hraneasca. Hrana lor este otrava si el s-a otravit deja peste tot. si ceea ce este otrava pentru el, serveste acum drept hrana pentru ele! Duhurile ii rod sufletul, asteptand doar clipa cand acesta va pleca din trup, ca sa-l hraneasca cu suferinte si mai mari, cand acesta se va afla in intunericul cel mai din afara. Dupa cum a spus imparatul si proorocul David: "Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri." (Psalm 142:3). Doamne, fiul risipitor era unul mort inaintea mortii sale trupesti!

Dar, in clipa celei mai mari deznadajduiri, a foamei si a infricosarii fiului risipitor, a licarit o scanteie in launtrul sau; o scanteie uitata, la care nici nu visase. De unde a venit aceasta scanteie pe carbuni stinsi? De unde sa vina o scanteie de viata intr-un les? Ea a venit de acolo de unde am pomenit mai inainte: ca tatal, dandu-i fiului partea sa de avere, i-a dat mai mult decat i se cuvenea. Pe langa tarana, i-a mai dat o scanteie de constiinta si de intelegere. Ca si cum tatal cel intelept si milostiv si-ar fi spus atunci cand a dat partea din averea sa, fiului mai tanar: "Ii voi mai da lui si aceasta: constiinta si intelegere; de fapt, acel ceva, din pricina caruia fiul a vrut sa se desparta. De ce nu? - ii va fi de folos. El pleaca intr-o tara rece si infometata si atunci cand se va afla in cea mai mare lipsa, aceasta scanteie va fi in stare sa-i lumineze calea inapoi spre mine. Foarte bine: sa ia cu el; ii va fi de folos. Aceasta scanteie il va mantui."

Si, Doamne, aceasta scanteie a ars in cea mai adanca intunecime din cel de-al doisprezecelea ceas, cand fiul risipitor coborase in cea de-a treia imparatie si se daduse in slujba diavolului. A ars in interiorul lui ca o lampa tainica, lumima de mult uitata a constiintei si a intelegerii. Si, in aceasta lumina, el si-a venit in sine. Numai cu ajutorul acestei lumini a putut sa vada prapastia in care cazuse, toata duhoarea pe care o respirase si in care traise, toti oamenii netrebnici cu care se insotise. Cu ajutorul luminii acestei lampi tainice, pe care mana milostiva a tatalui sau o tinea in sufletul lui, el s-a desteptat din visul sau de groaza, si a inceput sa faca o asemanare intre viata pe care o traise mai inainte alaturi de tatal sau si viata pe care o ducea acum. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si s-a sculat si a venit la tatal sau.

(Teofilact spune: "Si cand si-a venit in sine": de aici decurge lamurit faptul ca, pe vremea cand savarsea raul, el nu era in sine. Cu adevarat, umbland cu ajutorul simturilor noastre pe aiurea, ne instrainam de noi insine si ne indepartam de Imparatia lui Dumnezeu, care se afla in launtrul nostru [Luca 17:21].)

De indata ce scanteia a inceput sa arda in sufletul fiului risipitor, si de indata ce el a facut o asemanare intre viata pe care o ducea impreuna cu tatal sau, si viata intr-o tara indepartata, el indata a luat hotararea: "Sculandu-ma ma voi duce la tatal meu!" El spune "sculandu-ma", deoarece el vede prapastia in care a cazut. Nu exista o a treia cale: ori cobori pana in cele mai mari adancuri ale prapastiei dracesti, ori mergi in sus catre tatal. Si tatal sau este foarte bogat: langa el nu se afla foamete; argatii sai sunt indestulati de paine si fiul sau moare de foame. Prin "paine" noi trebuie sa intelegem "viata"; "argatii" sunt fiinte din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai imputinate decat oamenii, cum sunt animalele si alte fapturi. Fiul risipitor cazuse mai jos decat animalele si a cautat sa duca o viata cel putin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinte libere si Dumnezeu le stapaneste in desavarsit prin puterea si voia Sa. Dumnezeu le da viata potrivit nevoii lor, are grija de ele si le implineste nevoile. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranare acele energii ale vietii, pe care Dumnezeu le da animalelor si pe care animalele le folosesc cu dreptate.

"Am gresit la cer si inaintea ta". Prin "cer" trebuie sa intelegem, mai intai, toate cetele ingerilor lui Dumnezeu si mai ales ingerii nostri pazitori; in al doilea rand, trebuie sa intelegem darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecarui om si care inseamna toata Dumnezeirea din oamenii pacatosi, ca "dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu" (Romani 7:22). Si faptul ca "cer" inseamna aici ingerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: "Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste." (Luca 15:2-10). Asadar, cand exista bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, exista si suparare pentru un pacatos nepocait.

Ca prin "cer" trebuie sa mai intelegem si darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, si din urmatoarele cuvinte: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?" (I Corinteni 6:19). Si aceasta se vede si mai lamurit din cuvintele Mantuitorului: "Imparatia lui Dumnezeu este in launtrul vostru" (Luca 17:21). Si astfel, cel ce pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor lui Dumnezeu si a omului celui drept din launtrul sau, care este de la Dumnezeu, si aceasta inseamna "impotriva cerului". Si de aceea spune fiul se pocaieste: "Am gresit la cer si inaintea ta."

Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Asa este dragostea lui Dumnezeu - este fara margini si totusi plina de dulceata! Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria. De indata ce pacatosul se pocaieste si se intoarce inapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se napusteste deja sa-l intampine, sa-l primeasca, sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut - dar nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si, mai iute decat lumina soarelui care vine cu repezeala spre pamantul intunecat, se grabeste sa ne intampine: sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi. "Doamne", striga proorocul catre Atotstiutorul, "cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut!" (Psalm 138:1). Tatal nostru cel ceresc se grabeste spre ajutorul nostru deschizandu-Si larg bratele si ne sprijina ca sa nu cadem in prapastia draceasca, salasul porcilor si tara foametei. "Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi" (Iacov 4:8). O, cat de grabnic ajutator esti Tu! O, mainile Tale preabinecuvantate! Daca inca nu am stins ultima scanteie de constiinta si de intelegere care se afla in noi, trebuie sa ne simtim rusinati in fata unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie sa ne pocaim fara trandavire si sa ne repezim cu ochii plecati si cu inima inaltata sa-L imbratisam pe Tatal de care ne indepartaseram.

Cand fiul care se pocaieste vine catre tatal sau, ii spune ceea ce planuise: "Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau." Dar el nu spune tot ce voia sa spuna. Este important sa continue: "Fa-ma ca pe unul din argatii tai." Dar tatal sau nu-l lasa sa ispraveasca. El nu-l lasa pe cel care se pocaieste sa se umileasca, nici nu vrea ca el sa fie ca unul din argatii sai, si il opreste pe fiul sau si porneste sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Zdrentaros, murdar, slabit si cu privirea salbaticita, cum se arata in privelistea tatalui, acesta se milostiveste imbratisandu-l, si zicand catre slugile sale: "Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat." Haina lui cea dintai semnifica toata indestularea si frumusetea darurilor duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinteniei si curatiei in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu. Aceasta haina este Insusi Hristos: de aceea este numita "cea dintai". Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: "Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat" (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou: haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou - pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din: "milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,... iar peste toate acestea... dragoste, care este legatura desavarsirii" (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).

Inelul de pe degetul sau semnifica logodna sufletului sau cu Hristos. Cel ce se pocaieste se leapada de toate legaturile sale intru desfranare cu lumea aceasta, isi lipeste sufletul de Hristos si ramane unit cu El intr-o unime de nezdruncinat. Aceasta logodna se implineste prin puterea si harul Duhului Sfant, a Carui pecete se afla pe toate darurile ceresti.

Dati-i "incaltaminte in picioarele lui", spune tatal slugilor lui. Incaltamintea semnifica puterea vointei prin care omului ii sta in putinta sa calce cu hotarare spre caile Domnului, fara sa hoinareasca aiurea si fara sa se uite inapoi.

Prin vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor.

Prin slugi trebuie sa intelegem fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca - ca o alta interpretare corecta - intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant. Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.

"Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat." Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse. Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa - clipa pocaintei.

Si au inceput sa se veseleasca. Auzind toate cate se intamplasera, fratele mai mare s-a maniat si i-a spus tatalui sau: "Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat." Fiul cel cinstit vorbeste astfel tatalui sau. Multi oameni drepti ai Bisericii vorbesc in acest chip cu manie, atunci cand Biserica, cu bucurie si blandete, ii primeste pe pacatosii cei pocaiti si ii aduce la sfanta taina a Impartasaniei. Multi barbati drepti din Vechiul Testament vorbeau astfel cand Il vedeau pe Dumnezeu aducand pe Singurul Sau Fiu ca jertfa pentru neamurile de oameni mai tineri si mai pacatosi: "'El nu ne-a dat niciodata nici macar un ied!' Asemanata cu jertfa ingrozitoare pe care Tu o faci pentru acesti urmasi ai nostri pacatosi si risipitori, Tu nu ai facut pentru noi nici cea mai mica jertfa, care ar fi totusi prea mica." Apoi, deoarece capra semnifica in general pacatul, aceiasi barbati drepti ar putea spune: "Tu ne opresti pe noi sa savarsim si cel mai mic pacat - mic si fara importanta ca un ied - si tot Tu rasplatesti acum aceste neamuri pacatoase cu cea mai mare comoara a Ta - cu jertfa Fiului Tau!" si daca mergem si mai departe, vedem ca aceasta pilda aparent simpla, patrunde chiar in inima intregii istorii a lumii, de la caderea lui Adam pana la Preacinstitul Domn Iisus Hristos, care este pentru omenire, pentru Adam si urmasii sai, intocmai ca Fiul Mai Mare al Tatalui Ceresc - desi El este Fiul Cel Unul Nascut si nu fiu prin adoptie. Daca Domnul Iisus Hristos ar fi vorbit ca un om obisnuit, muritor, El ar fi putut spune Tatalui Sau: "Adam a pacatuit si a cazut de la Tine si el, impreuna cu toti urmasii sai Ti-au hulit numele Tau, dar acum Tu pregatesti pentru el si urmasii sai asemenea slava si bucurie, cum eu impreuna cu toti salasluitorii cerului nici nu ne putem inchipui." Desigur, Domnul Iisus nu S-ar mania niciodata pe Tatal Sau cel ceresc, nici nu ar vorbi cu Tatal Sau intr-un asemenea chip, decat numai daca noi Il asezam dinadins in inimile noastre, spunand aceasta ca sa ne mustre ori sa ne invete, ca noi sa nu ne semetim intru dreptatea noastra si, in mandria noastra, sa nesocotim pacatosii care se pocaiesc. Ca si cum El ar fi vrut sa ne spuna: cand Eu, Cel drept din vesnicie, care sunt nedespartit de Tatal Meu din vesnicie, nu ma impotrivesc primirii lui Adam cel pocait din nou, in Imparatia cea cereasca, atunci, cum puteti voi, care sunteti drepti numai de putina vreme si pacatosi sunteti de la intaiul pacat al lui Adam, sa va impotriviti dragostei pe care o are Dumnezeu pentru pacatosii care se pocaiesc?

"Fiule", i-a spus tatal, "tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat."

Astfel, Dumnezeu linisteste pe omul cel drept, amintindu-i de bunatatile cele multe, pe care el le stapaneste si le imparte impreuna cu El. Toate ale Mele ale tale sunt. Odata cu intoarcerea fratelui tau celui pocait, partea ta nu se imputineaza, ci bucuria ta va trebui sa fie sporita, "caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat."

Asa se incheie pilda aceasta, care este in sine o intreaga evanghelie de taina si invataminte. Cu cat omul patrunde prin rugaciune adancurile acestei pilde, cu atat va descoperi atat tainele, cat si invatamintele acesteia. Slava Domnului Iisus Hristos, Care ne-a dat aceasta pilda - aceasta comoara plina de atata bogatie, de la care neam dupa neam isi aduna cunoasterea de Dumnezeu, cat si cunoasterea omului, invatand din aceasta cunoastere, dragostea prin indelunga rabdare, iertare prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni si bucuria, prin dragostea lui Dumnezeu, in primirea pacatosilor care se pocaiesc. Slava Tatalui Celui fara de inceput, si Fiului, si Sfantului Duh de viata datator - Treimii celei deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
(din Predici - Sf.Nicolae Velimirovici)

[emil]

ÎN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (II) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne facuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţa şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine. Ce bine ne era în casa liniştită şi luminoasă a Tatălui Ceresc! Dar iată că a venit primăvara, au început distracţiile şi plăcerile. Luarea-aminte s-a împrăştiat, şi râvna duhului se tot stingea. După aceea a urmat o cădere - la început, poate, neaşteptată; în urma ei - a doua, a treia şi aşa mai departe. Sufletul s-a învârtoşat; gândurile s-au întunecat; simţămintele şi dorinţele au devenit grosolane. Şi acum puţini sunt, oare, care se aseamănă deplin cu fiul risipitor, ce sărăcise şi murea de foame?

Dar dacă am urmat fiului risipitor în cădere, să avem râvnă a-i urma şi în sculare. Am cheltuit, la fel ca el, moştenirea noastră harică; să ne grăbim acum, tot la fel ca el, a ne întoarce din nou în braţele Părintelui Ceresc, care întotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeşte acum ca să ne amintească Ia bună vreme care este lucrarea postului şi să nască în noi aplecarea [dispoziţia] de a croi în mintea noastră întregul drum pe care ne întoarcem la Domnul, de Care ne-am îndepărtat.

Să învăţăm, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a început calea întoarsă a fiului risipitor la tatăl său? Cu faptul că şi-a venit în sine. Acesta este pentru toţi primul pas în mişcarea de la păcat către Dumnezeu; se poate spune că încă nici nu este pas, ci numai începutul mergerii, punctul de plecare. Păcatul cufundă sufletul în somnul uitării de sine, al nesimţirii şi al nepăsării. Şi păcătosul doarme adânc! Pe adormit trebuie să îl scoale cineva ca el să se ridice si să umble: ei bine, şi păcătosul trebuie deşteptat din aţipirea păcatului, pentru ca, deşteptându-se, să vadă primejdia şi să ajungă la hotărârea de a se scula şi a merge la Domnul. Tocmai în acest scop se aud de pretutindeni dimpreju-rul nostru glasuri îndemnătoare. Şi conştiinţa, şi cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul Părinţilor, şi rânduiala Sfintei Biserici, şi rânduiala zidirii lui Dumnezeu, şi împrejurările fericite, şi împrejurările nefericite - totul îl trezeşte pe păcătosul adormit, totul îi spune: „Scoală-te, cela ce dormi! Scoală-te, şi te va lumina Hristos!" Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune măreţele cântări şi citiri ale Postului, ce altceva ne va spune însăşi Evanghelia de azi decât acelaşi cuvânt: „Scoală-te, cela ce dormi, si învie din morţi!"?

Cel care dă imbold este, de fapt, Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde până la duhul omenesc. Este nevoie, însă, ca şi noi să ne scuturăm şi să ne silim pe noi înşine, căci fară voia noastră nici Duhul lui Dumnezeu nu va lucra nimic în noi. Roagă-te Domnului şi cere-I să îţi dea imbold - dar nu sta nici tu cu capul în pământ şi mâinile încrucişate; stârneşte şi tu în tine însuţi duhul grijii de mântuirea ta şi de slava lui Dumnezeu. Trebuie să lucrezi împotriva a ceea ce facea cu tine păcatul. Când se lasă o ceaţă deasă, ascunde toate lucrurile de ochii noştri: la fel este şi cu păcatul, care pune văl peste văl pe ochii minţii noastre şi ascunde de ea toate lucrurile pe care este datoare să le vadă neîncetat şi să umble cu ochii la ele.

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu şi pentru dumnezeiasca rân-duială a lucrurilor, în contemplarea căreia trebuie să petreacă, umblând şi lucrând în ea ca într-o atmosferă a sa.

„Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Care a făcut lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte în Domnul Iisus Hristos prin harul Sfântului Duh, în Sfanta Sa Biserică, pentru credinţă şi vieţuirea după îndreptarul credinţei, curăţindu-ne în această viaţă pentru ca, după ce ne vom fi ostenit aici puţin, să ne odihnească în cealaltă viată cu odihnă veşnică".

Iată rânduiala dumnezeiască! Tocmai în această rânduială dumnezeiască este dator să petreacă prin luare-aminte duhul nostru, ca să trăiască şi să lucreze potrivit ei. Insă păcatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastră aminte şi o atrage într-o rânduială a lucrurilor cu totul potrivnică, în care Dumnezeu este uitat, este uitată iconomia harică, sunt uitate moartea, viaţa viitoare şi dreapta răsplătire pentru faptele fiecăruia, în care se văd doar bunătăţile de faţă şi viaţa simţurilor, viaţă care nu îşi aşteaptă sfârşitul. Şi iată că tocmai în această ceaţă se pogoară raza harului dumnezeiesc ca să-1 trezească pe păcătos, să înlăture orbirea de pe ochii lui şi, ca şi cum l-ar lua de mână, să-1 scoată la lumina înţelegerii rânduielii lui Dumnezeu. Tu însă, care cunoşti această rânduială, apucă-te şi tu pe loc de lucru. Adună-ţi luarea-aminte şi treci prin această rânduială - prin toată, de la început şi până la sfârşit. Adu-ţi aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a făcut prin cuvântul Său, te-a deosebit de celelalte făpturi şi te-a cinstit cu chipul Său; cum ai căzut şi L-ai mâniat pe Dumnezeu, şi cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a făgăduit să trimită Mântuitor; cum a venit Domnul şi Mântuitorul şi te-a mântuit prin moartea Sa pe cruce; cum ţi-a dăruit harul Sfântului Duh, şi celelalte; cum tu ai călcat în picioare toate acestea prin viaţa nepăsătoare şi nelegiuită; cum de la o zi la alta te aşteaptă moartea, iar după moarte - judecata şi răsplătirea după faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toată această rânduială - şi nu numai să treci, ci să şi faci ceea ai văzut trecând prin ea, atât cât îţi ajung puterile şi timpul. Dacă vei face astfel cu osârdie, poate că în inima ta se va însămânţa frica pentru tine însuţi, iar odată cu aceasta şi grija pentru mântuirea ta. Acest simţământ, născându-se, va face să se încordeze puterile tale duhovniceşti slăbite în urma lenevirii şi va naşte nu numai gânduri, ci şi dorinţa de a înceta, în sfârşit, să te mai tăvăleşti în păcat şi de a te întoarce la Domnul.

Iată, tocmai asta înseamnă a îţi veni în sine, altfel spus a te deştepta din somnul păcatului: a intra prin luare-aminte, înţelegere şi simţire, în rânduiala cea dumnezeiască, şi prin aceasta a simţi primejdia rămânerii în păcat, a căpăta grija de a ieşi din ea.

Ce a spus tânărul dezmăţat când şi-a venit în sine? „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame?" Altfel spus: „Ce bine e la tatăl meu, şi ce rău e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasă, mângâietoare şi fericită e dumnezeiasca rânduială şi vieţuirea în ea, care mi-a fost menită; şi ce rău e de mine, care trăiesc în păcat, care de capul meu am ieşit din această rânduială şi m-am înstrăinat de ea! Dar ce nevoie am să uneltesc singur împotriva mea şi să mă duc la pierzare singur? Sculându-mă, voi merge! Voi lepăda păcatul şi voi începe să trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu!"

„Sculându-mă, voi merge" - acesta e al doilea pas în mersul de la păcat la Dumnezeu. La primul pas, păcătosul ajunge doar la gândul şi la dorinţa de a lăsa păcatul, iar aici se hotărăşte cu adevărat să-1 lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul păcatului, iar aici se scoală şi vrea să meargă. Cel ce a fost trezit poate să adoarmă la loc, fară să se fi sculat. E câte unul care e trezit şi îndată adoarme Ia loc; iar e trezit, şi iar adoarme. Altul se trezeşte şi ştie că trebuie să se scoale, însă continuă să zacă - nici nu doarme, nici nu se scoală. Acelaşi lucru se repetă, în felurite chipuri, şi în viaţa duhovnicească. Păcătosul se trezeşte şi iarăşi se lasă să cadă în somnul nepăsării, iarăşi se trezeşte şi iarăşi aţipeşte. Altul simte nevoia de a lăsa păcatul, dar tot rămâne în păcat, ca şi cum n-ar avea curaj să se rupă de el. - Iată pricina pentru care nici după ce am văzut şi am simţit neapărata nevoie de a ne îndrepta şi schimba viaţa nu trebuie să credem că totul a fost deja făcut. Nu! Trebuie să mai stârnim în noi hotărârea încordată de a o rupe îndată cu păcatul şi cu toată rânduiala vieţii păcătoase, şi de a începe să vieţuim respectând toate condiţiile, pe care le-am conştientizat, ale vieţii plăcute lui Dumnezeu. Aici se săvârşeşte o cotitură în voinţa noastră, după care ea nu mai vrea păcatul, se îngreţoşează de el, se fereşte de el; şi, dimpotrivă, se încordează să iubească şi să facă doar binele, ceea ce e plăcut lui Dumnezeu.

Cum se săvârşeşte această cotitură este greu de spus limpede. Ea are loc în „Sfânta Sfintelor" duhului nostru, în chip ascuns şi tainic - precum ascunşi sunt toţi germenii vieţii. Şi aici, ca şi la primul pas, harul săvârşeşte totul - dar, iarăşi, nu fară noi. Cum şi ce face harul? O, dar cine poate cerceta rânduielile lui preaînţelepte? Insă vom lămuri pe scurt ceea ce trebuie să facem noi.

A venit gândul la mântuire; ai simţit primejdia rămânerii în păcat, te-ai hotărât să te îndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsându-le să treacă fară a le fi băgat în seamă! Acesta e un dar al harului: nu îl dispreţui şi nu-1 respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amâna pe mâine. Chiar astăzi intră înăuntrul tău şi începe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, începe să umbli după rânduiala în care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fa milostenie, încetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, însingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele dumnezeieşti: şi, lucrul cel mai însemnat, roagă-te - roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerându-i cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi îţi va da putere ca să frângi încăpăţânarea voii tale. Sunt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul, în afară de patimile şi aplecările păcătoase, rânduiala vieţii exterioare, lumeşti, care s-a închegat sub înrâurirea păcatului, obiceiurile, relaţiile, frica pentru viaţa şi bunăstarea ta alcătuiesc o închisoare cu pereţi tari, în care se chinuie sufletul păcătos! însă toate acestea se topesc de focul harului dumnezeiesc. în acea clipă, omul aduce totul jertfa lui Dumnezeu şi este gata de orice, până la a-şi da viaţa, numai ca Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 primească la Sine fie chiar ca pe ultimul dintre toţi cei ce lucrează în casa Lui. Ceea ce a spus fiul risipitor spune şi fiecare om care se întoarce cu hotărâre la Dumnezeu: „Părinte! Am greşit la cer şi înaintea Ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău: fa-mă ca pe cel din urmă dintre argaţii Tăi!"

Momentul hotărârii este momentul cel mai important al întoarcerii. Ceea ce urmează după aceea este deja împlinirea a ceea ce îşi pune omul în minte în acel moment să facă. Dacă fiul risipitor n-ar fi ajuns la această hotărâre, nu ar fi mers la tatăl său - şi nemergând la el, nu i-ar fi rămas decât să se vaite de sărăcia şi de foamea sa, şi împăcându-se cu starea sa amărâtă ar fi rămas în ea pentru totdeauna. Dar iată că Domnul i-a ajutat: el s-a sculat şi a mers la tatăl său, i-a spus ceea ce plănuise să îi spună - şi a fost întâmpinat cu milostivire, iertat, îmbrăcat, încălţat, săturat, primit iarăşi ca fiu. Şi a fost bucurie mare în toată casa!

Iată sfârşitul hotărârii fiului risipitor de a se întoarce la tatăl său. In întoarcerea păcătosului, tot ce se înţelege prin acest nume de „întoarcere" se împlineşte atunci când el, hotărându-se să se îndrepte, mărturiseşte păcatele sale şi, primind dezlegare de la părintele duhovnicesc şi iertare de la Domnul, se împărtăşeşte cu Sfintele, Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele lui Hristos Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Şi asta e urmarea hotărârii păcătosului de a merge la Domnul - însă nu este un adaos la lucrarea întoarcerii, ci este împlinirea lui neapărat trebuincioasă, este pecetluirea a ceea ce s-a format în inimă în minutele când hotărârea a fost luată. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva să se gândească cineva că s-ar putea mărgini doar la întoarcerea lăuntrică la Domnul, depărtându-se de Dumnezeieştile Taine. O astfel de întoarcere nu este de nădejde şi nu va duce la nimic bun. Dacă fierarul, după ce a făcut cum trebuie cuţitul, nu îl căleşte, cuţitul rămâne moale şi bun de nimic. La fel şi omul care s-a hotărât să lase păcatul şi să înceapă a lucra Domnului, dacă nu primeşte spovedania şi Sfânta împărtăşanie, nu are putere şi bărbăţie să facă nici un lucru bun: se moleşeşte, pierde prilejurile de a face binele şi mai întotdeauna se lasă biruit de piedici: iar asta înseamnă aproape acelaşi lucru cu a rămâne în starea dinainte sau a rămâne la jumătatea drumului. Cel care s-a hotărât, acela s-a şi sculat. însă, precum cei care s-au sculat se îmbracă şi se pregătesc de treburile lor, şi cel ce s-a hotărât să lase păcatul şi să meargă la Dumnezeu trebuie să se îmbrace şi să se înarmeze cu harul spovedaniei şi al Sfintei împărtăşanii, ca să iasă la lucrarea slujirii lui Dumnezeu şi a mântuirii cu putere, înzestrat cu armele cuvenite. Atunci când trece noaptea şi se face zi, omul „iese la lucrul său şi la lucrarea sa până seara"; de asemenea, atunci când trece noaptea păcatului şi răsare în suflet ziua harului întru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa şi lucrează până ce vine seara vieţii sale, Domnul ajutând şi întărind bunele lui planuri cu bunăvoinţa şi binecuvântarea Sa.

Astfel e, fraţilor, calea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu şi la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoală-te, cela ce dormi, şi învie din morţi, şi te va lumina Hristos! Dacă ţi-e greu acum, pregăteşte-te, cel puţin, de post, la începutul căruia apostolul va grăi către tine: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iată, acum este ziua mântuirii!"

16 februarie 1864

[emil]

ÎN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (III) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Luând aminte la începutul istoriei fiului risipitor, vezi cu mirare prin ce lucru mărunt a început căderea fiului celui tânăr şi necercat [neexperimentat], şi în ce prăpastie a pierzării 1-a aruncat lucrul acesta. Prima dorinţă este atât de bună la înfaţişare, încât pare că n-ai ce lucru rău şi pierzător să aştepţi de la ea. Parcă nici tatăl nu întrevedea vreun necaz; pesemne că nici fiul nu bănuia că va sfârşi aşa cum a sfârşit. Bine că în cele din urmă harul lui Dumnezeu 1-a căutat pe cel pierdut: altfel, după ce şi-ar fi târât zilele pe lumea asta în necaz şi amărăciune, si pe lumea cealaltă ar fi trecut nu la bucurie, ci la primirea dreptei răsplătiri pentru viaţa petrecută rău şi neîndreptată prin pocăinţă.

Iată, aşa se săvârşeşte orice cădere în păcat şi orice cădere a omului dintr-o stare bună într-o stare rea, tulbure, pătimaşă: începe totdeauna de la un mărunţiş, şi încă de la un mărunţiş care arată bine - vrăjmaşul ştie că păcatul, sub chipul lui adevărat, este dezgustător, drept care nici nu atrage de-a dreptul la el, ci o ia de departe, aproape totdeauna ascunzându-şi primele atacuri sub chipul binelui. După aceea, puţin câte puţin, seamănă deja necurăţia gândurilor şi aprinderea poftelor, clătinând tăria voinţei care i se împotriveşte şi slăbind temeiurile ei, până ce formează aplecarea spre păcat ascunsă în inimă - după care mai trebuie doar un prilej, şi căderea cu fapta este gata. După aceea vin deja păcate peste păcate - şi repetarea lor este amara soartă a fiului risipitor în căderea sa!

Având în minte aceste lucruri, fireşte că fiecare dintre noi îşi va lua singur asupra sa îndatorirea de a împlini cu stricteţe porunca apostolului: Fiţi treji, privegheaţi! (I Petr. 5, 8) Priviţi în voi înşivă şi împrejurul vostru şi luaţi aminte la manevrele de învăluire şi la încercările de a străpunge apărarea noastră pe care le face vrăjmaşul, care caută să înghită pe oricine are râvnă pentru bine şi curăţie. Prima capcană a vrăjmaşului e tulburarea gândurilor. De obicei, el începe prin a semăna doar un gând, totuşi în aşa fel ca acesta să atingă inima şi să se însămânţeze în ea. îndată ce va reuşi asta, va aduna în jurul acestui gând care nu pare însemnat, iar uneori nici rău, un nor întreg de gânduri ce vin să se adauge, şi înceţoşează în acest chip atmosfera până atunci curată şi luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmaşul îşi pregăteşte loc şi întindere pentru lucrarea sa, şi în scurtă vreme începe să lucreze în această ceaţă, rănind sufletul prin atacuri păcătoase, care lasă în suflet rană după rană. Aceste răni micuţe acoperă apoi sufletul din toate părţile pentru a se contopi, în cele din urmă, într-o singură rană dureroasă a aşezării [dispoziţiei] sufleteşti pătimaşe. Se întâmplă acelaşi lucru cu ceea ce păţeşte cineva care este împuns pe întuneric cu un ac ascuţit: capătă o rană, două, trei şi aşa mai departe pe tot trupul. Fiecare împunsătură pricinuieşte suferinţă şi lasă în urma sa o rană în care se fac puroi şi coji - şi aşa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.

Aşadar luaţi aminte: în starea cea bună a sufletului gândurile nu se tulbură - şi vrăjmaşul nu are cum să lucreze, fiindcă el îşi începe toată lucrarea sa prin tulburarea gândurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care îl alege ca pretext, potrivit caracterului şi îndeletnicirilor omului. îndată ce reuşeşte să sădească în inimă acest gând, se porneşte viforul gândurilor; pacea şi liniştea lăuntrică pier. Ei, şi atunci vrăjmaşul se strecoară în inimă şi începe să stârnească în ea, puţin câte puţin, mişcări pătimaşe. Acesta este deja pasul al doilea! Şi acum, ia aminte! Dacă vezi că se întâmplă în tine acest lucru, opreşte-te, să nu mergi mai departe - deja e foarte rău. Tulburarea gândurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fară să vrem suntem prinşi cu multe îndeletniciri; mişcarea patimii, însă, cum să n-o bagi de seamă? Mai ales atunci când hotărârea de a nu te supune ei e încă neatinsă. Dacă şi asta este prea anevoie pentru tine, îţi voi arăta un semn şi mai palpabil. Bagă de seamă: îndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gând şi a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să ştii că în inimă s-au făcut deja răni şi bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii faţă de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere - iar unii spun că e cădere sigură.

După aceasta, vedeţi şi singuri ce trebuie să facem, în ceea ce ne priveşte: nu îngădui să intre în inimă gândul dintâi, cel care te momeşte, şi nu te împreuna cu el. Dacă vei respinge primul gând, vei strica toate cursele vrăjmaşului şi-i vei tăia orice putinţă de a lucra asupra ta şi a te ispiti. De aici, iată ce lege a mântuirii reiese: a venit gândul ispititor? Alungă-1. A venit iar? Alungă-1 iar. A venit un al doilea şi un al treilea? Şi pe acestea alungă-le. Aşadar să goneşti orice gând ispititor şi să-1 respingi cu mânie şi cu supărare faţă de el - şi vei fi cu desăvârşire liber de căderi. Vrăjmaşul te va tot ispiti, se va încrâncena asupra ta; dar dacă nu vei înceta să lucrezi în acest fel, nu va putea să-ţi facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să îţi sucească minţile. Strămoaşa noastră, dacă l-ar fi alungat de la început pe şarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea,însă, a intrat în vorbă cu el... a continuat, a continuat... s-a încurcat în cursele vrăjmaşului şi a căzut. La fel se întâmplă în privinţa orişicărei căderi!

Se povesteşte despre un mare nevoitor din vechime că trăia în pustie de unul singur şi ajunsese la o asemenea desăvârşire, că în fiecare seară îi era adusă de către un înger câte o pâine albă. Vrăjmaşul a semănat în el gândul că ar fi desăvârşit, că n-ar avea pentru ce să se mai teamă de căderi, şi ca atare nu ar mai trebui să ia aminte la sine cu atâta asprime. Nu s-a ferit bătrânul şi a îngăduit inimii sale să se împreuneze cu acest gând: însă îndată ce s-a împreunat cu el, au început să i se strecoare în cap felurite amintiri ale unor persoane, lucruri şi fapte omeneşti - în prima zi nu atât de multe, fiindcă încă le mai alunga, dar totuşi îndestul de multe ca să-i întunece sufletul. Ca atare, când s-a sculat seara la rugăciune nu a mai săvârşit-o cu atâta pace şi cu atâta năzuinţă a inimii către Dumnezeu ca înainte. Fie şi pentru asta, n-a mai găsit pe masă pâine albă, ci neagră şi viermănoasă - şi a fost uluit de acest lucru. Totuşi, gustând, nu s-a întrebat de pricina acestui lucru, şi la vremea obişnuită s-a culcat. Ei, şi acum a năvălit asupra lui vrăjmaşul cu toată greutatea întunericului său. Era în capul bătrânului zarvă de la gânduri ca zarva de la roţile de moară, şi nişte mişcări în trupul lui cum nici nu-şi amintea să i se mai fi întâmplat vreodată. Şi s-a sculat, şi a umblat, şi a şezut - nimic n-a ajutat. Aşa s-a frământat toată noaptea. In ziua următoare, sufletul parcă îi era frânt; pravila de rugăciune şi-a facut-o fară plăcere şi osârdie; la cugetarea de cele dumnezeieşti nu îl mai trăgea inima; cerul şi cele cereşti se întunecaseră în conştiinţa lui, iar gândurile lumeşti i se îngrămădeau sâcâitor în cap şi stârneau felurite mişcări şi simţiri pe măsură ale inimii. Bătrânul însuşi nu înţelegea ce se întâmpla cu el, şi a rămas în aceeaşi stare până seara - şi seara a găsit pe masă, ce să vezi, nu pâine, ci bucăţi uscate de pâine neagră. S-a speriat, a suspinat; dar în pat s-a culcat la fel de tulburat de gânduri. Noaptea aceea a fost şi mai întunecată ca cea dinainte, şi ziua care a urmat a fost şi mai tulbure, şi mai plină de neorânduială. Pravila de rugăciune era făcută fară nici o luare-aminte; gândurile erau prinse de cu totul altceva decât ceea ce spunea limba. La masă, bătrânul nu a mai găsit decât farâmituri amestecate cu gunoi şi praf. A urmat o noapte încă şi mai cumplită, şi mai tulburată decât cele dinainte. Totul s-a sfârşit prin aceea că bătrânul a părăsit pustia şi a plecat în lume.

Vedeţi cu ce lucru mărunt s-a început şi unde s-a ajuns? Domnul nu a îngăduit ca bătrânul să cadă de tot şi i-a iconomisit înţelepţire, pocăinţă şi întoarcere la locul de mai înainte, la fel cu întoarcerea fiului risipitor la tatăl său. Dar pe aceasta să nu se bizuie nimeni dintre cei ce cad, ci să ia seama doar la un singur lucru - cum au început căderile lor, şi să se îngrijească a preîntâmpina începutul acesta. Pe fiul risipitor şi pe bătrân, ca şi pe mulţi alţii, Domnul i-a întors la calea cea bună; pe tine, însă, poate că te va da pe mâna căderii tale - nu din mânie, ci neputând să te ajute, deoarece căderea ta este prea cumplită(Desigur, în sensul că omul, în mândria sa, nu vrea să se lase ajutat (n. tr.).). Iar asta înseamnă o nenorocire pe care n-o da, Doamne, nimănui s-o încerce!

Toate acestea vi le spun ca să vă arăt că este mai bine să nu aveţi nici o învoire cu gândurile păcătoase ce pot să ducă la păcat, oricât ar fi ele de neînsemnate prima dată când apar; şi dacă au reuşit să vă învăluiască deja, cât de puţin, să vă grăbiţi să rupeţi fară cruţare legătura cu ele. Nu este bine să ne avântăm în largul acestei mări a gândurilor. Strămoaşa era curată, dar vrăjmaşul a abătut-o din cale repede; şi bătrânul era desăvârşit, dar vrăjmaşul 1-a sfărâmat cu totul în doar trei zile. De ce? Pentru că nu s-au ferit la primul pas. Dacă l-ar fi alungat pe vrăjmaş de la prima lui momeală, nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce au păţit. Aşa s-a întâmplat şi se întâmplă totdeauna. Aşa se întâmplă şi cu noi. Nu te lăsa atras de înfăţişările frumoase ale gândurilor şi nu îl asculta pe vrăjmaş. Cunoşti poruncile? De ele să te ţii şi cu ele să măsori paşii tăi, iar orice altceva să alungi - şi nu vei fi în primejdie să cazi. Cel ce caută la porunci nu va fi ruşinat (v. Ps. 118, 6). Şi cel foarte tânăr îşi îndreaptă calea atunci când le păzeşte (9). Cel ce ascunde în inima sa cuvintele poruncilor, acela nu va păcătui (11). Stăpânitorii întunericului n-au decât să plănuiască pierzarea lui: el nu se va teme, fiindcă s-a cufundat în mărturiile şi în îndreptările lui Dumnezeu (113-124). Cel ce caută poruncile, acela umblă întru lărgime: nu-1 vei putea rătăci (45). Ispitele n-au decât să năvălească: el îşi va aminti de mărturiile lui Dumnezeu şi îşi va întoarce picioarele pe căi drepte (59). El este gata să le întâmpine şi nu se tulbură, fiindcă este deprins a păzi poruncile (60). El rupe lesne legăturile gândurilor păcătoase, fiindcă niciodată nu uită legea lui Dumnezeu (61). Câteodată şi inima lui se încheagă ca laptele, însă el o trezveşte prin cugetarea întru legea Domnului (70). Vrăjmaşii îl pândesc ca să îl piardă, însă el se înţelepţeşte prin poruncile lui Dumnezeu, ca să le dejoace capcanele (95, 98). Chiar dacă sunt mulţi cei ce îl necăjesc, pentru că a iubit dreptatea şi a urât fărădelegea îl va adumbri pace multă şi nu este lui sminteală (157, 165).

Aşadar, la început v-am pus înainte cuvintele apostolului: „Fiţi treji, privegheaţi!"; iar acum, la sfârşit, dacă va întreba cineva: „Ce să fac când mă tulbură vrăjmaşul?" am să adaug: „Făclie picioarelor voastre şi lumină cărărilor voastre să fie legea lui Dumnezeu, şi nici o tulburare nu vă va vătăma". Amin!

31 ianuarie 1865

[emil]

Învăţătură folositoare pentru tineri, din Pilda fiului risipitor - SF.IOAN MAXIMOVICI

Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.
„Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?
Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!
(din Predici si Indrumari duhovnicesti - Sf.Ioan Maximovici)

[emil]

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica fiului risipitor

PĂCATUL ESTE UN FALIMENT ECONOMIC

„Şi acolo şi-a risipit averea trăind în dezmierdări” (Luca 15, 13)


Astăzi, iubiţii mei creştini, astăzi este sărbătoarea noastră. Astăzi este sărbătoarea fiului risipitor; şi deoarece toţi suntem fii risipitori, de aceea zic că toţi sărbătorim. Să sărbătorim deci, pentru că nu se cuvine să îl imităm doar până într-un punct pe cel risipitor, ci trebuie să-l imităm până la capăt.
Risipitorul păşea pe drumul cel rău, şi când a ajuns deja pe marginea prăpastiei şi era gata să cadă în haosul iadului, un gând l-a mântuit. Ce valoare are în lume un gând! De la gând pornesc toate crimele (căderile), dar şi minunile virtuţii. Aşadar, un singur gând a fost suficient, ca un fulger, şi în ultima clipă a făcut o mântuitoare cotitură; a schimbat direcţia, a schimbat drumul, de acolo unde mergea spre iad, s-a întors spre cer.
Tema parabolei risipitorului este nemărginită. Ne prezintă două puteri: o putere este păcatul, iar alta este braţul cel puternic al Domnului, care îl prinde pe păcătos, îl ridică şi îl face copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui. Din toată această minunată parabolă vreau să luaţi aminte doar la un singur lucru.
***

Fraţii mei, păcatul nu este o jucărie; este foc, care arde şi distruge. Nu are urmări doar pentru viaţa care începe după mormânt, ci are urmări chiar de aici, din această viaţă, urmări la care trebuie să fie atent orice om.
Păcatul înseamnă şi faliment economic. Distruge economic persoana, familia şi popoarele. Acest lucru îl poate observa chiar şi ateul. Acest lucru îl accentuează parabola atunci când zice că cel risipitor „a împrăştiat averea lui trăind în dezmierdări (desfrânări)” (Luca 15, 13).
– Păcatul este un faliment economic. Ca dovadă, întâi şi întâi este cel risipitor. Ce era mai înainte? Un sărăcuţ? Nu. Şi-a luat partea din uriaşa moştenire, a transformat-o în bani lichizi şi şi-a umplut punga. Şi ce a făcut cu ei? Unde i-a cheltuit? Spune Evanghelia: s-a încurcat cu anturaje rele. A început să cheltuiască averea sa în distracţii, în chefuri, la femei păcătoase, în cluburile de destrăbălare. Cheltuia mii şi nu producea nimic. Sfârşitul care a fost? A venit clipa în care a ajuns cerşetor de pâine. A căutat un post de păscător de porci şi fura roşcove. Vedem aici că păcatul este un faliment economic. Cel risipitor a falimentat trăind în păcat.
– Exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, fraţii mei. O copie fidelă a celui risipitor sunt şi bogaţii de astăzi. Da, nu-i vedeţi? Au şi case, şi vile la ţară, şi bărci, şi conturi, şi cârje de aur şi altele. Şi ce fac cu ele? Aţi văzut pe vreunul din ei să construiască o şcoală, o biserică, să dea zestre vreunei fetiţe lipsite de mijloace materiale, să-i ajute pe săraci, să-şi împrăştie banii ca ploaia? Dacă bogaţii ar fi împrăştiat bunurile lor, s-ar fi rourat pământul uscat de tot. Ei însă ce fac cu ei? Un armator şi-a zidit un sălaş din marmura cea mai preţioasă într-un munte din Bavaria şi acolo urcă cu elicopterul pentru a se desfăta de frumuseţea naturii. Altul şi-a înmulţit luxul care costă sume fabuloase. Pe mese au cufere împodobite cu diamante, care transformă noaptea în zi. Altul îşi face iaht, ca să se învârtă prin Mediterană şi să chefuiască întruna cu desfrânatele. Mă iertaţi de expresie, dar până şi closetele acestui iaht să fie confecţionate din marmură colorată?
Toţi aceşti bogaţi de astăzi trăiesc „în dezmierdări”. Şi aceşti bani, care ar fi putut salva lumea, ei îi aruncă diavolului. „Şi-au risipit avuţia lor, trăind în desfrânări”.
– Voi, sărăcuţilor, ascultaţi cu mulţumire troparul acesta pe care îl cântă predicatorul împotriva bogaţilor. Însă, iubiţii mei, din nefericire, o cercetare mai profundă a societăţii dovedeşte că risipitori nu sunt doar prinţii bogăţiei. Trebuie să spunem adevărul, că risipitori şi desfrânaţi sunt până şi muncitorii. Sigur că da.
Îl vezi pe acest muncitor care are bătături în mâini, care este murdar din fabrică? Este demn de cinste. Dar ce face? Sâmbăta se plăteşte; ia banii lui sfinţi care picură sudori, însă în loc să cumpere cu ei o rochie femeii lui, în loc să ia câteva caiete şi cărţi copilului său, în loc să cumpere puţin lapte, el seara merge la un club păcătos, în tavernă, la cinematograf, la hipodromuri, la minge. Acum, în ultimele zile, diavolul a găsit un şiretlic prin care şterpeleşte portofelele celor mici şi mari şi în special ale claselor muncitoare, şi acest şiretlic sunt jocurile de noroc, cărţile, loteria, pronosport şi alte jocuri asemănătoare.
Aşa că nu trăiesc în dezmierdări doar bogaţii; trăiesc în dezmierdări şi muncitorii săraci. Nu este doar nedreptatea, nu este doar sărăcia, este şi dezmierdarea (desfrânarea). Dă-i unui muncitor o sută, şi două sute, şi trei sute de mii de drahme. Dacă e risipitor, nu va rămâne cu nicio drahmă. Însă alt muncitor face economie, şi reuşeşte şi îşi zideşte cu mâinile sale căsuţa.
- Păcatul este faliment; faliment al bogaţilor, al săracilor din lumea întreagă. Vreţi un exemplu? Luaţi statele.
Deschideţi bugetul, ca să vedeţi ce face păcatul. Costuri astronomice. Şi unde merg? Unde merge cel mai mare procent din bugetele statelor? În poduri, în şcoli, în lucrări folositoare? Nu. Îi cheltuiesc în groaznicele lor uzine pentru avioane, pentru vase de război, pentru bombe atomice, pentru diavolul. Ia gândiţi-vă, ce-ar fi dacă statele risipitoare n-ar mai cheltui aceste milioane de dolari, sau de ruble, sau de lire, pentru distrugere. Să ştergem cuvântul „război” din dicţionar. Ia imaginaţi-vă cheltuirea lor pentru pace! O, ce binecuvântare! Şi stâncile vor scoate rodii, iar Sahara se va transforma în grădină. O, Evanghelie, dacă te-ar fi ascultat şi aplicat oamenii risipitori!
„…Şi acolo, umanitatea şi-a risipit averea trăind în dezmierdări”.

***

Iată, iubiţii mei, că păcatul are consecinţe şi în această viaţă. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Da.
În tot timpul anului sunt zile de risipire. Dar dacă există o perioadă, care este prin excelenţă o perioadă de risipire, este această perioadă a Triodului, în care Biserica ne cheamă să ne înveţe lecţiile ei cereşti. În aceste zile sfinte, în care se cuvine să ne pregătim cu toţii pentru a-l primi peste puţin pe Împăratul tuturor, pe Mirele Bisericii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în aceste zile în care se cuvine să fim cu toţii pregătiţi pentru a intra în stadionul Sfintei Patruzecimi, diavolul strânge şi mută cu lopata şi vântură banul pe care-l cheltuiesc oamenii în păcat. Lăsatul secului (cele trei săptămâni înainte de Postul Paştelui) înseamnă chef, dansuri şi distracţii, jocuri, desfrânare şi risipire.
Dar nu, fraţii mei. Dacă s-ar coborî vreun înger şi ne-ar cerne pe toţi, şi ar căuta din palate până în colibe, oare va găsi vreun om din a cărui gură să audă: „Greşit-am” (Luca 15, 21) al risipitorului?
„Greşit-am”! Să spună şi bogatul şi muncitorul sărac, şi cel de dreapta şi cel de stânga, şi femeia şi bărbatul, şi analfabetul şi omul de ştiinţă, şi tânărul şi bătrânul cu păr alb. Dacă spunem „Greşit-am”, aripi de îngeri ne vor ridica la înălţime, până la cer. Pentru că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).
Să le simţim acestea, iubiţii mei, şi să le avem ca principii în viaţa noastră. Să ne oprim de la păcat. Să spunem „Halt” diavolului. Ajunge, diavole. De aici înainte cu Hristos, cu cerul. De acum înainte cu sfinţii îngeri şi arhangheli, ca să ne învrednicim de Împărăţia Lui. Fie.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,în Sfânta biserică a Sfântului Gheorghe N. Ionia, 05.02.1961 )